norul-dragon

Orașul arăta altfel, în absența domnului Gray. Biserica de lângă casa lui primea în fiecare seară vizita unui nor roșu, în formă de dragon. Piața de flori de lângă Parcul cel Mare își schimbase numele, toate bicicletele din oraș fuseseră vopsite în albastru și înaintau pe bulevarde ca niște șerpi insinuându-se în iarba înaltă. Se făcuse între timp primăvară, culorile erau crude, soarele te orbea.
Și se mai schimbase ceva: viața nu mai semăna cu o explicație veselă pe un peron de gară pustiu, într-o dimineață de ianuarie. Viața chiar se transformase într-un peron pustiu dintr-o gară oarecare, într-un timp oarecare. În această gară, persistența memoriei era singura care salva de la uitare. Asta se putea vedea în încăpățânarea pereților de a sta drepți, în curajul rândunelelor de a înfrunta frigul, în felul în care cădea lumina pe podeaua din sala de așteptare. Pe acest peron, ferit de privirile tuturor celor pe care-i cunoștea și respirând în voie, domnul Gray își începuse transformarea.