pinocchio

În serile de toamnă ar trebui să nu existe muzică tristă. Face rău la ficaţi, la pipotă, la toate cele care altminteri funcţionează normal.

Mă uit uimită la harta zilelor care au trecut. Nu prea îmi vine a crede că viaţa pe care o duc, pe jumătate jetee (aruncată) în afară, nu se poate stabiliza într-un loc. Am ajuns să plâng mult mai des decât râd şi asta nu e bine. Nu de mult am avut cea mai intensă zi din ultima vreme. Eram aşa de Sus, încât nu mai vedeam pământul. Era noapte, încă o noapte pe care o amanetam, imaginându-mi că va dura foarte, foarte mult. Nu a durat decât până a doua zi. Nu am fost mai mult de două jucării din plastic, în mâna Maestrului Poftelor. Care s-a săturat şi a trecut mai departe. Momentul meu intens şi frumos s-a transformat într-o tristeţe insuportabilă. Există lucruri pe lumea asta pe care, dacă nu le strigi, ajung să te sugrume, să te transforme în sclavul lor. La fel şi cu momentele de graţie - sunt numai în capul celui care-şi imaginează că trăieşte Graţia. Nu, graţia e în Obişnuit. În lucrurile pe care le faci cu ochii închişi, în ceaiul de dimineaţă, în ţigara pe care o fumezi cu poftă, în cartea pe care o deschizi după o zi haotică, în perna pe care te odihneşti.

În lucrurile simple.

Am ajuns la treizeci şi ceva de ani şi, deşi am trăit chestia asta de nu ştiu câte ori, tot o ignor. După mine, ca şi după alţi zăpăciţi, graţia rezidă în ceva excepţional. GREŞIT! Şi cu atât mai greşit, zic, să iei drept excepţionale nişte lucruri triste şi puţine. De ce mai rămâi în zonă, atunci?

Ce bold ascuţit te-a fixat aici? De ce nu te mai poţi mişca? De ce nu mai ai AER? Aerul e gratis!

Şi orele trec, indiferente, pe lângă tine, ca şi săptămânile/lunile în care nu ai înţeles decât ce voiai să înţelegi. Ai luat mai-puţinul, crezând că iei tot. Intensitatea era a ta, nu a celuilalt. De aceea şi revenea, ca să se împuternicească.

Degeaba ţipi acum, nu te aude nimeni. Iar cei care te aud nu te mai cred. Nu te uiţi la tine?

Nu mă mai pot uita la mine însămi, m-am transformat într-o păpuşă, nu râd decât la comandă. Pinocchio, asta sunt. Cui nu-i place, să nu se mai uite. Şi nici măcar nu am pe cine să arunc vina, singurul vinovat de înlemnirea asta eu sunt. De programarea lucrurilor conform unei ordini prestabilite a cărei semnificaţie îmi scapă, pentru că nu vedeam viaţa separată în buni şi răi, utili şi inutili etc. Socoteala, până acum o vreme, nu făcea parte din mine. Acum, da. Dar forţat. Şi-o voi da deoparte imediat ce inima mea împrumutată de Pinocchio va înceta să bată. Nu de alta, dar mă sufoc.

Pentru prima oară în viaţa mea, mă sufoc şi vreau să fac ceva în privinţa asta.