adăpostul antioameni

În ultima vreme abia dacă am mai băgat în seamă micul meu "colţ" virtual. Blogul. În ultima jumătate de an am fost prea ocupată ca să-mi aduc aminte că oamenii se pot transforma, uşor-uşor, în morţi-vii. Şi, fără a prinde de veste, eu însămi m-am transformat în aşa ceva. Am alergat zi de zi, luni la rând, înapoi între cei patru pereţi care-mi dădeau impresia unui adăpost. Era mai degrabă un buncăr antiatomic. Antioameni. Pentru a mă putea bucura, trebuia să elimin tot "balastul": oameni, cărţi, filme, muzici, locuri şi sentimente. În loc, s-a creat un spaţiu vast pentru experimente, un şir lung de secunde-minute-ore-zile-săptămâni-luni în care, ca pe un caiet de o sută de file cu foi veline, ca acelea din copilăria mea, puteam să-mi scriu şi să-mi rescriu Povestea Egoistului. Chiar eu, cea care părea să nu fi trăit-simţit destul şi avea nevoie de confirmări. Nu-mi cerea nimeni să demonstrez nimic; realitatea, în găoacea ei, mă sfida cu un zâmbet complice şi-mi întindea pixuri, stilouri şi creioane de diferite culori, cu care puteam scrie şi rescrie povestea, după pofta inimii, până când între mine şi moarte nu ar fi lipsit decât o respiraţie.

Adăpostul antioameni a funcţionat. Într-o linişte nefirească, secundele s-au transformat în minute-ore-zile-săptămâni-luni, oamenii au dispărut rând pe rând, ca şi cărţile, filmele, muzicile, locurile şi sentimentele. Albul a devenit şi mai alb, până la orbire. Nu mai mişca nimic în camera mea înaltă, parfumată de lemnul ars de cireş, văruită proaspăt, plină de obiecte care nu-mi aparţineau şi care, dacă m-ar fi lăsat inima, ar fi apucat curând drumul ghenei.

Dar nu pot să renunţ la nimic. Nu pot, nu mă pot despărţi de oameni, cărţi, filme, muzici, locuri şi poveştile lor. În albul care mă orbeşte, există o mişcare vagă, abia perceptibilă, ca bătaia inimii unui nenăscut, care-mi promite că voi reveni printre cei vii. Doar timpul e la mijloc, timpul pe care nu-l percep ca fiind o piedică, timpul care-mi pune piedici la tot pasul, iar eu le evit cu măiestrie, crezând că l-am păcălit.

În ultima jumătate de an am construit un adăpost antioameni în care nu respiră (mai) nimeni. E al meu, are nume şi un termen de garanţie. Când acesta va expira, cârligul în care încă se agaţă fiecare dimineaţă va ceda sub propria greutate şi mă va părăsi, cu albul şi caietele şi stilourile mele. Atunci va începe o poveste nouă. Ceva mai vesel, care să nască Bucuria pe care m-am obişnuit să nu o mai caut. În lumea cu oglinzi strâmbe, în adăpostul antioameni pe care l-am distrus, pentru a-l reconstrui, nimic nu este ceea ce pare. Bucuria nu e bucurie, tristeţea nu e tristeţe.

Ţii minte compoziţiile lui Caravaggio? Italianul care se strecura în toate pânzele, temându-se şi bucurându-se prea mult de viaţă?

Fiecare, cu Golgota sa.