Hotelul

Tu nu eşti copilul neajutorat pe care l-am privit dormind în dimineaţa asta. Tricoul roşu cu care erai îmbrăcat se strânsese în jurul taliei, ţineai pumnii strânşi şi scrâşneai din dinţi. Probabil, un vis urât. M-am strecurat afară din pat, înspre ziua care „rima” aşa de bine cu Ziua de acum zece zile. Urât, frig, ploaie de toamnă. Exact înainte să închid uşa pe dinafară, te-am auzit că te trezeai. Am învârtit cheia în broască şi-am plecat, spunându-mi că te voi găsi tot acolo, dormind. Îţi lăsasem la îndemână cheia, ţigările, ochelarii, telefonul. Fusesem o gazdă perfectă, cu excepţia finalului. Nu te mai condusesem la autobuz, ca în alte dăţi, ci mă strecurasem în viaţă cu speranţa de a te găsi, la întoarcere, neschimbat. E adevărat, gazdele perfecte sunt cameristele, care vin să-ţi pună camera în ordine în absenţa ta. Schimbă aşternuturile, apa de la flori şi prosoapele din baie; îţi dau la curăţat hainele murdărite cu o seară în urmă, îţi calcă cămăşile, îţi pregătesc o surpriză pe care o lasă pe servantă, în apropierea ferestrei cu vedere la bulevard. Lumea ta e liniştită şi o recunoşti, când revii seara între aceleaşi detalii, doar un pic schimbate, ca să le „locuieşti” un pic, până a doua zi.

Însăşi viaţa ta, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu obrazul tras, după o noapte de nesomn, cu obrazul plin, după o noapte odihnitoare, nu e nimic mai mult decât o pe_trecere printr-un hotel, o curte a miracolelor în care zăreşti şi lucruri frumoase, dar şi lucruri groteşti, şi tristeţe, dar şi bucurie. O lume în câteva nuanţe, luminată dintr-o parte, ca un tablou realist din care lipseşte sentimentul şi, tocmai de aia, în acest „hotel de viaţă” şi „viaţă de hotel” nu va locui nimeni niciodată, în afară de tine. Nu ar putea respira.

Nu-mi pun la îndemână stările pentru tine. Observ doar că pleci din ce în ce mai devreme şi vii din ce în ce mai târziu. Amănuntele pe care le apuc din zbor, din care storc din ce în ce mai puţin, îngustează orizontul posibil până la disoluţie.

Deschid uşa casei, dar deja ştiu că nu mai eşti aici. Obloanele sunt amândouă închise. Cum o fi casa, în absenţa ta? În absenţa noastră, pentru că mă simt plecată odată cu tine. Spaţiul locuibil s-a transformat în spaţiu vacant, iar lipsa din el este atât de acută, încât deschid ferestrele, deschid uşile, deschid şifonierul, sertarele şi tot ce e închis, în speranţa să deschid ceva cu adevărat. Dar totul rămâne închis. Nimicurile adăpostite în firidele casei îmi povestesc câte ceva - aproape nimic – despre prezenţa ta.

Îmi dau seama că mă aflu în acelaşi loc. Poveste fără sfârşit. Tu nu accepţi decât hotelul şi curvele lui ordinare, boite şi mirosind a parfum ieftin, nu accepţi decât lumea în care locul I îţi este rezervat prin naştere. Asta e curtea ta regală, în care hainele prinţului sunt din ce în ce mai transparente, din ce în ce mai greu de întreţinut. Mai ales când te întinzi în pat cu pătura trecându-ţi de bărbie şi te aştepţi să fii iubit aşa cum se cuvine unui Prinţ.

E bine că a doua zi vine camerista şi strânge după tine. Cheile, ţigările, telefonul, ochelarii. Le îndeşi în buzunare, deschizi uşa şi să iei lumea la rost preţ de patru staţii, până acasă. Atât durează „închisoarea” ta, atât durează „libertatea” mea: patru staţii, unele în continuarea celorlalte, ca un fir nevăzut, ca un cordon ombilical care leagă o mamă de blestemul său şi aşteptând Bucuria de la final, finalul care va veni pe nesimţite, într-o tăcere absolută, muşcând cu putere din mărul pe care, cu atenţia dintotdeauna, camerista ţi l-a lăsat pe servantă.