cheiul gârlei

Plimbandu-ma ieri pe cheiul gârlei, dupa mai bine de sase zile de stat in casa, am avut senzatia ca sunt din nou in Constanta, ca pot sa fac oricand la stanga sau la dreapta, pe vreo straduta, si sa dau cu ochii de mare. Dambovita se dezmortise, mirosea a apa dulce. Prin urmare, nu stiu cum de s-a intamplat asocierea cu marea…

Am mers pe jos de la Academia Militara pana in Piata Unirii, pe stradute, fara alt punct de reper in afara de Casa Poporului (vizibila din aproape orice punct). Soare, 10ºC. Cu nici zece zile-n urma, era un frig groaznic. Parca si oamenii erau mai veseli ieri, mai deschisi. Sa fi fost de vina ora? Cati salariati au privilegiul (sic!) de a fi in concediu medical si a se plimba prin oras la ora 2 dupa-amiaza (chiar daca nu o fac de placere, ci pentru a merge la control)? Mi-ar face tare bine sa mai pot evada asa din cand in cand… Fata orasului e cu totul alta in comparatie cu cea de sambata sau de duminica, moment in care tot amarasteanul iese „la plimbare“, iar bulevardele devin niste ambuteiaje pietonale, daca le pot spune asa. Si n-ai loc pe strasse, n-ai loc pe bulevard. Mai bine… ramai acasa. Sambata! Si duminica! O alternativa ar fi plimbarea prin cimitir. Acolo nu e niciodata aglomeratie si tacerea (ca sa nu zic vesnicia) e atat de aproape, incat o poti atinge cu mâna… Am facut doua plimbari, in tot atatea sambete geroase de ianuarie, si nu mi-a parut rau deloc. Desi nu pare, este o investitie in viata, nu in moarte.