piticul blond

Când nu mai avea cum ajunge la un om, îl transforma în personaj. Îşi notase din vreme tot felul de replici, fraze şi ghiduşii, gândindu-se că le va folosi mai târziu. Momentul sosea mai repede decât se aştepta. Clipa asta era singura certitudine. Nu ştia când încep lucrurile, nu ştia să le conducă, dar finalul îl anticipa destul de bine. Era o replică destul de taioasă, din vârful buzelor, spusă în pragul uşii. O auzea, n-o spunea. Nu-i plăcea sa aibă ultimul cuvânt. Asta e o prostie pentru că, oricum, celălalt îl percepe ca fiind ultimul, nu tu, cel care-l spui. Lipsa replicii e o dovadă de înţelepciune, până la urmă. Dacă toţi ne-am chinui să punem ultima nuanţă într-o eboşă reuşită, în mod sigur am strica tabloul (care încă nu s-a născut). Aşa că mai bine tăcem. În fiecare zi, mai mult. Îl batem pe piticul blond şi ochelarist, amator de glume porcoase, care locuieşte la etajul 2 al imaginaţiei, într-un ungher secret. Să vedem ce are de zis piticul într-adevăr... Pariu că tace şi el?