clipa transparentă

Există momente în care simt că devin transparentă. Mă dizolv, prinsă între explicaţiile şi efectele alegerilor mele. Dar nimeni nu mai vorbeşte cu nimeni, cum spunea odată Mugur Grosu. Când l-am auzit prima oară, n-am înţeles ce voia să spună, însă acum înţeleg, pentru că trăiesc (în) autismul ăsta. Oricât ai vorbi, dacă alfabetul tău nu se întâlneşte cu al meu, conversaţia noastră nu există... E un joc de monologuri - când tu, când eu. Aşa se întâmplă când oamenii doar îşi ţin de urât, nu şi de cald. Căldura costă, facturile-s usturătoare şi scadenţa vine când nu te aştepţi. Atunci se naşte transparenţa - a ta, a clipei care tinde să devină infinită, în singuratatea ei. Pentru surprinderea transparenţei nu există un ghişeu de reclamaţii. N-ai cui te plânge că n-a ieşit cum ai vrut. Există liber arbitru, slăbiciunile se pot depăşi. Există drumul care te duce cât mai departe de momentul prezent. Într-un sfârşit, tabloul îşi va recăpăta nuanţele, te vei simţi din nou plin, transformabil.