no(mad) rhymes

S-a împlinit de curând un an de când m-am reîntors în Bucureşti, după "episodul Constanţa". Exact la Constanţa m-am gândit azi de dimineaţă, când m-am trezit. I-am povestit Marinei cum se năşteau cărţi în tipografia redacţiei, o sală de clasă renovată pentru a adăposti o imprimantă ceva mai deşteaptă şi "utilajele" necesare, sală care arăta ca pe vremea ilegaliştilor. Mobila, în mod sigur, avea peste 60 de ani. Tot povestind, mă "prinsesem" într-o stare imposibil de descris, în care se-amestecau nostalgia cu bucuria şi cu dorinţa de a mai fi încă acolo, în întâmplările de care ne despart doi sau poate chiar trei ani. Unii din actorii atunci "debutanţi" sunt astăzi consacraţi, au nu ştiu câte alte roluri la activ şi nu toate la fel de reuşite precum cele din comedia "Bucureştean la porţile Tomisului".
I-am povestit şi despre "Măcelărie", volumul de publicistică pe care Mugur Grosu l-a scos la editura Tomis, volum a cărui odisee s-a sfârşit în mâinile unei entuziaste care nu se pricepea la PR, dar iubea cărţile. I-am arătat, pe blogul lui Sorin Dinco, fotografiile de la cenaclul Euridice din ianuarie 2008.
Am încercat să schiţez rapid fiecare personaj care apărea în ele, completând instantaneul de pe monitor. Privind-o, mi-am dat seama că pentru Marina aceşti oameni nu există. Şi nu neapărat din cauză că nu-i cunoaşte, ci pentru că oamenii în 2D nu-ţi spun mare lucru. Însă pentru mine sunt vii, sunt o parte importantă din povestea constănţeană şi doar nişte amintiri, în povest(ir)ea prezentului.
(...)
Bref, înapoi la aniversarea despre care scriam mai sus. Am povestit într-un post anterior despre plimbarea "incognito" de acum câteva zile, pe cheiul gârlei, ocazie cu care mi s-a făcut foarte, foarte dor de Constanţa mea, de oraşul interior în care am trăit doi ani. În timpul plimbării cu pricina am retrăit senzaţia pe care o aveam când mă plimbam pe Esplanadă, şi mi-a fost clar că purtăm toată lumea în noi, iar decorul din jur nu ne face decât serviciul de a ne aminti de amănuntele ei - mai frumoase sau mai urâte, după sufletul fiecăruia - şi de a ni le aduce în prim-plan. De aceea mi-am intitulat blogul "oraşul interior". El este geamănul virtual al sufletului meu, este un spaţiu în care am strâns toate cele dragi mie. Le-am aşezat în rafturile cuvenite, le-am îmbrăcat în hainele care li se potrivesc. Parfumate şi îngrijite, îşi aşteaptă cititorii. L-am început în al doilea an constănţean, l-am continuat la Bucureşti şi... cine ştie, poate va deveni primul oraş cu o mie de ferestre (tot atâţia oameni...), aşa cum scriam într-un fragment (neterminat) de scenariu. Pentru că uneori mă întreb: pentru cine scriu? Pentru mine sau pentru tine? Sau pentru cititorul anonim, pe care-l conving să revină, fără măcar să ştiu? Nu asta-i interesant, interesantă este iubirea, cum spunea un amic dispărut.

Nici o rimă nu-mi trece prin cap astăzi. A fost o zi prea frumoasă şi prea lungă, prefer să o închei în tăcere, privind apusul reflectat în ferestrele de vis-a-vis, bând un pahar de vin roşu şi ascultând Robert Fripp String Quintet - Hope.