în tihnă

Au trecut deja două luni de la începutul acestui an, anul care-mi va schimba viaţa (dacă tot schimb prefixul...). Au fost două luni intense şi rapide, ca respiraţia ta după ce alergi o bucată neaşteptată de drum. Au trecut ca o părere şi, cu toate astea, m-au obosit peste măsură.
Nu mi-am propus să aleg şi să culeg nimic. M-am lăsat în voia curentului şi el nu a ezitat să mă conducă departe, mai departe decât aş fi visat să ajung. Am descoperit că locul acela doare, că e un gol "rău" şi de neevitat...
Pauza (concediul medical) ia sfârşit astăzi. Au fost... 10 zile în care nu mi-am mai văzut nici biroul şi nici colegii. Munca ("datul cu pixul", cum glumea un amic) e un element important în viaţa mea, poate singurul stabil, pe lângă familie şi prieteni. Cum trăiesc mai mult de jumătate din viaţă "la serviciu", nu-i de mirare că m-am simţit ciudat acasă, în perioada de recuperare, cumva "marginală", departe de rutină. Şi nu mi-am putut construi o alta, într-un timp aşa de scurt. Prin urmare, abia aştept să mă întorc la lucrurile cunoscute.
Privesc pe fereastră şi mă umplu de nostalgie: o văd pe căţeluşa neagră, rezidentă în scara blocului, pe care locatarii o alintă Scrofiţa - doarme la soare, în grădiniţa fără flori; îi văd pe cei care coboară şi urcă spre Carrefour, prin gangul de vis-a-vis; îi văd pe cei care se plimbă, sub balconul meu, în aerul primăvăratic. Şi pentru mine e primăvară, desigur, dar încă e pe jumătate. De ce, o povestesc altădată.