o ceartă care nu dovedeşte nimic

Gândeşte-te la următorul instantaneu: doi oameni care se cunosc de puţin timp discută la un pahar de vin. Monologhează, de fapt. Din cine ştie ce motive, dintr-o dată par că nu mai au ce să-şi spună. Aşa că trântesc uşile, ascund mărunţişurile care să le întârzie plecarea şi se enervează reciproc, din te miri ce. Câtă dreptate au ei să se certe, dacă nici nu se ascultă unul pe altul, cu adevărat? Dacă fiecare din ei a venit de-acasă cu lecţia învăţată şi nu acceptă nimic din exterior? Nu fac decât să se plângă unei urechi surde, nu-i aşa? Cearta lor nu dovedeşte nimic, pentru că nici măcar nu-i o ceartă, e un lătrat solitar la lună. Pe craca proprie, fiecare se gândeşte că necazul lui e mai mare, nedreptatea suferită e mai gravă şamd...
Poate aceşti doi oameni nu există. Sunt o impresie din offline, pentru a ilustra o idee: certurile sunt de multe ori căi incomode către adevăruri incomode. Adevăruri care ne spun câte ceva util despre noi înşine, sporindu-ne încrederea sau dimpotrivă...