On the road to Stufstock

Vineri, 19 august 2005, ora 14.00. După un drum lung cu microbuzul, care a sfidat legile fizicii, într-o înghesuială incredibilă, am coborât la intrarea în Vama Veche. M-a întâmpinat acelaşi peisaj cunoscut, abia respirând sub apăsarea grăbită a furnicarului. După aproximările jandarmilor, care au asigurat paza pe durata festivalului, peste 50.000 de oameni au „coborât“ în Vamă, la a treia ediţie a Stufstock-ului. Mi-am croit drum prin mulţime, printre claxoane nervoase, dubiţe de marfă, maşini parcate neregulamentar şi mulţi, prea mulţi oameni. La fiecare terasă se aude o altă muzică, sărind dintr-un deceniu în altul: aici Creedence Clearwater Revival, dincolo Guns `N Roses, un pic mai departe Hendrix, Tracy Chapman, Cesaria Evora şi tot aşa. Pe ambele scene, probe de sunet. Tricourile portocalii, semnul distinctiv al voluntarilor Stufstock, răsar din mulţimea în mişcare, într-un du-te vino fantastic: cară scânduri pentru cortul presei, îngroapă cabluri, împart pliante, dau o mână de ajutor la ridicarea barierelor care vor opri circulaţia autoturismelor, după ora 18.00, îşi trag sufletul la Cortul de dezinformare şi apoi o iau de la capăt. Toată lumea are febră, nimeni nu are timp să se dezmeticească şi… Doamne, când s-a făcut deja opt?

Începutul. La căderea serii, Vama Veche se goleşte şi mulţimea se regrupează în jurul celor două scene: la scena A sunt anunţaţi în deschidere Implant pentru Refuz, apoi Viţa de Vie, E.M.I.L., Kumm, Zdob şi Zdub, Zob, Ens Cogitans (Rusia), Omul cu Şobolani, Evo şi Dance Trauma. La Scena B, Ada Milea, Semnal M, Þapinarii, Florin Chilian, Vali Răcilă, Al Jawala (Germania), Nightlosers, Zum, Cristina Păcuraru şi Horia Crişovan, Teamsters.
Scena A… „rocks“, Scena B… „swings“. Alegerea ar trebui să fie uşoară. Din experienţa anilor trecuţi, ştiu însă că e imposibil să stai într-un singur loc, muzica te cheamă, simţi nevoia să te răcoreşti după o doză serioasă de rock, la malul mării, la scena secundă, ascultând un jazz calm, în faţa unui pahar de bere. Nu am făcut excepţie nici anul acesta. După explozia de decibeli, raţia de pogo şi declaraţia universală a celor de la Viţa de Vie „sunt liber!“, am dispărut discret către scena B, printr-o beznă s-o tai cu cuţitul, ca să ascult Semnal M, cu armoniile lor optzeciste, cu aromă folk şi multă, multă nostalgie. Şi din nou înapoi la zgomot: Kumm, clujenii sofisticaţi, s-au dezlănţuit într-o oră de rock cu gust de lămâie (cunoscătorii ştiu de ce!). Ironici şi realişti, au spus, prin vocea lui Dan Byron, solistul trupei: „Nu aşa salvăm Vama, printr-un destroy party. Am pierdut o Vamă, dar am câştigat un festival!“ La sfârşitul recitalului lor, abia mai puteam respira: pajiştea „cedase“ sub săriturile puştanilor care se întreceau la pogo, praful se ridicase într-un nor gros, compact şi înnecăcios. M-am retras din muţime şi am încercat să dau de prietenii împrăştiaţi prin Vamă, care încotro – la terase, la scena mică. Acolo, exact când am ajuns, Mani Gutău (Urma) şi Dan Byron (Kumm) îi prezentau, plini de însufleţire, pe muzicienii de la Al Jawala (Germania). Trupa instrumentală, necunoscută la noi, a reuşit să ridice în picioare audienţa care îşi găsise un loc confortabil în nisip: „Nu putem cânta perfect, dacă dumneavoastră nu dansaţi!“ A fost un preambul încântător la Nightlosers, care au avut parte de un public gata încălzit, transfigurat. De aici încolo, au fost numai drumuri. Doar aşa reuşeam să nu fiu doborâtă de somn: în permanentă mişcare, am cules de peste tot amănunte şi le-am păstrat pentru mai târziu. Trupa Omul cu Şobolani, în ciuda strădaniilor, nu a reuşit să aducă înapoi nici o Vară/ Vamă. Puştanii, însă, erau neobosiţi. Voluntarii, majoritatea liceeni, străjuiau gardurile din faţa scenei A şi la ora 3.00 dimineaţa, cu aceeaşi energie ca la începutul concertului, ca să nu se prăbuşească, public included, peste carul de reportaj al TVR-ului. Dincolo, la scena B, agitaţia nu a fost atât de mare, iar paza, mai mult o chestiune de organizare, decât de necesitate. La scena B, parcă eram la Woodstock: lumea era relaxată, asculta în tăcere o muzică îndemnând la meditaţie, se zâmbea mult, a nostalgie. La scena A, energia de neoprit a muzicienilor şi a publicului se dezlănţuia în continuu. M-am retras la o cafea, în aşteptarea răsăritului de soare şi a primei runde de ecologizare – devenită o tradiţie, în fiecare dimineaţă de Stufstock. Pe jumătate adormit, Mirko, unul dintre organizatori, a trecut pe uliţă pe la 5.00 şi ceva dimineaţa, îndreptându-se către scena A înarmat cu cele necesare: saci de plastic şi mănuşi. Răsăritul soarelui ne-a prins fie pe pajişte, fie la malul mării, la scena mică. Priviţi de sus, probabil că arătam precum nişte furnici multicolore, amorţite de frig şi de oboseală. În urma noastră, după mai bine de o oră de roboteală, am lăsat câteva zeci de saci de gunoi, ridicate prompt de un camion uriaş. Un trecător neavizat s-ar fi mirat, la sfârşitul curăţeniei, dacă ar fi auzit că în perimetrul respectiv chiar au fost 50.000 de oameni. Era curat ca în palmă: nici un pahar de plastic, nici o sticlă, nici un pachet de ţigări gol, doar verdele pal al pajiştii şi auriul nisipului. Dar ziua abia începea, mai erau atâtea de făcut!

Sâmbătă, 20 august, ora 12.00. Sunt la Biroul de Presă al Stufstock, locul de unde porneşte totul – Roxana Bodea este aici, gata să-ţi ofere informaţiile de care ai nevoie şi să-ţi dea acreditarea de presă, peticul fermecat de hârtie care îţi asigură libera trecere în culise. Forfota continuă, nervii sunt întinşi la maximum. Câte un voluntar, prin rotaţie, asigură vânzarea tricourilor SSK şi ale Academiei Caţavencu (unul din parteneri), o modestă amintire a prezenţei la festival. Dintr-o dată, se face linişte. Mă uit pe fereastră: un nor negru, imens, acoperă tot cerul, dinspre uscat înspre mare. Se instalează o uşoară panică printre organizatorii care iau micul dejun: Ce se întâmplă cu corturile? Dar cu concertul de diseară? Se mai ţine? Care e situaţia la scene? Ies în stradă şi îmi recuperez prietenii, sub o ploaie rece şi măruntă, şi ne mirăm: nici o schimbare. Lumea curge în valuri pe străzile satului, ce-i drept îmbrăcată mai gros, pe scene continuă probele de sunet, la corturi se cântă la chitară. Ignorăm ploaia. Îmi amintesc că la Woodstock a plouat aproape tot timpul, vreme de trei zile şi trei nopţi, şi nici lor nu le-a păsat. La ora 5 după-amiază, ca prin minune, cerul s-a limpezit, norii sau spart şi a răsărit soarele. La o terasă se asculta Janis Joplin, ca altădată.

Vela. La ora 20.30, a bătut din nou gongul, la scena A. Împreună cu un grup de voluntari, după şedinţa de la Cort, în care acelaşi Mirko ne-a felicitat pentru eforturi şi ne-a recomandat, părinteşte, „să aveţi grijă de voi!“, am intrat în backstage şi ne-am aşezat cu toţii pe iarbă. Şi au fost: Icory, Taine, Blazzaj, Vama Veche, Lună Amară, Urma, Kampec Dolores (Ungaria), Point Blank, Altar, Nociv şi Buricul Pământului. La scena B, unde nu am mai ajuns, erau programaţi: Fără Zahăr, Butterflies in my stomach, Middlefinger, Havoc (Germania), Zebre, Iordache, Sims, Margento, Defect şi Aria Urbană. Ca şi în prima seară, programul a fost respectat cu stricteţe. Asta, până la Vama Veche. După o jumătate de oră de probe, întârziind nu se ştie din ce motiv, când pauza dura doar 5 minute, trupa a urcat pe scenă. În acelaşi moment, s-a pornit un vânt aspru, prevestitor de furtună. M-am uitat în jur. Voluntarii săreau, râdeau, cântau: „Pentru asta am venit, să ascultăm Vama Veche la Vama Veche!“ M-am bucurat pentru ei, erau fericiţi şi ştiau pentru ce munciseră atât. Andrei, unul dintre ei, mi-a atras atenţia: „Cade unul din ecrane! Haide! Anunţă-i şi pe ceilalţi că e nevoie de ajutor!“ Şi iată-ne, furnicuţele portocalii, sub cerul ameninţător, abandonând concertul. Am încercat să stabilizăm cumva ecranul, dar vântul era prea puternic. Dimineaţa avea să-l surprindă la pământ, dezafectat şi plin de apă, ca o barcă eşuată. Încercarea cea mare abia acum venea: banner-ul de pe fundalul scenei, cu însemnele Stufstock, începuse să se umfle periculos, din cauza rafalelor de vânt, riscând să se transforme într-o uriaşă velă, iar scena, în corabie, ducând cu ea spre bulgari şi Vama Veche, al cărei solist cânta însă netulburat şi ignorând pericolul. Câţi eram, ne-am îndreptat către spatele scenei şi, la indicaţiile stage managerului, care desfăcea uşor-uşor banner-ul de pe stâlpi, ne-am asigurat că situaţia este sub control. Vreo treizeci de furnici portocalii au ţinut Vela cu mâinile, până când cineva s-a gândit să taie în ea nişte ferestre, ca să nu mai fie nevoie să o păzim „cu preţul vieţii“. Alergam de colo-colo, ţineam de Velă pe rând, făceam poze, mai schimbam câte o vorbă cu cei care aşteptau ca Vama Veche să termine odată. Două bis-uri, neobişnuit, un Hotel Cişmigiu plouat şi mutat pe nesimţite în Vamă, şi gata, ne-am reluat locurile în faţa scenei. Vela se balansa în vântul puternic, iar scena se prelungea astfel în noaptea fără sfârşit. Luna Amară au cântat puţin şi pe fugă, cu nerv, cu nervi. Au urcat apoi cei de la Urma. Preţ de o oră am avut lecţie de zbor. În toată regula. Turna cu găleata, cei mai sensibili au dat bir cu fugiţii, dar noi am
rămas pe loc, ca vrăjiţi. Şi am continuat, pe Kampec Dolores, într-o stare de graţie, pentru a reveni la realitate cu Altar-ul, într-o explozie de energie, spre ora cinci. Era foarte frig şi oboseala îşi spunea cuvântul. Dimineaţa ne-a găsit nedumeriţi, dincolo de garduri, în public, admirând un răsărit timid, după furtună, ascultând Nociv şi apoi Buricul Pământului, curăţind pajiştea de pet-uri, cu o duminică întreagă înainte, dar şi o plăcuţă de pe un tren accelerat, pe care scria, cu litere albastre „SATU MARE – MANGALIA – vagonul 10“. Atunci am înţeles. Rostul Stufstock-ului este curiozitatea, mişcarea, căutarea. Salvaţi Vama Veche de plictiseală, de încleştare şi de prostul gust. Fiţi hippie, fiţi curajoşi, încercaţi-vă limitele şi bucuraţi-vă de fiecare moment, aşa cum este el. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi. Căci Vama Veche este un loc pe care îl purtăm în suflet. Mai „veche“ sau mai „nouă“, pe potriva gustului fiecăruia pentru libertate. E un loc al toleranţei, liber, un loc unde, fie şi pentru câteva ore, tragi cu ochiul la nemurire.
Am văzut, la Stufstock, o fetiţă care abia a învăţat să meargă şi, purtată pe umeri de mama ei, striga, bătând din palme: „Blavo! Blavo!“ Îi aplauda pe rockerii de la Taine. Abia ştia să vorbească şi dădea din cap veselă, râdea limpede într-un zgomot infernal. Părea o altă lume. Şi, într-un fel, chiar este.

Bună dimineaţa, Vama Veche!