Pe scurt, despre jazz şi bucurie

În vechiul târg al Constanţei – acel Chiustenge uitat prin cărţile de istorie – s-a petrecut la sfârşit de ianuarie un eveniment din stirpea acelora pe care le întâmpinăm fie cu o nedisimulată bucurie, fie, dintr-o modestie prost înţeleasă, cu un refuz. La extreme. A cântat Harry Tavitian în club Phoenix, împreună cu invitatul său de prin părţile Budapestei, David Yengibaryan. Peste trei ore de jazz şi bucurie sonoră, în care ne-am strâns în jurul unei mese pline de pahare, sticle, scrumiere, semne de carte şi zâmbete. Şi cum a fost? Domnul cu barbă ce zice? Dar doamna care m-a făcut la un moment dat atentă, în confuzia creată de mişcare şi sunet: e cumva a ta berea asta? Fusese dată dispărută o bere fără alcool. Şi nu numai ea. Domnişoara din stânga mea, care plutea undeva la graniţa viselor cu realitatea, ce zice? Cel care a vorbit în deschidere şi a vegheat din „carlingă“ tot spectacolul, până s-a stins şi ultima notă? El ce are de zis? În lipsa unor mărturii directe, voi prelua rolul de povestitor.
De cum am ajuns, ne-am rezervat câte un bilet către relaxare. În prima parte a concertului, două solouri: pian şi acordeon, apoi o pauză de o jumătate de oră, pentru reacordare – a oamenilor la univers, a universului la oameni şi, nu în ultimul rând, pentru odihna celor doi muzicieni. Recitalurile, privite în oglindă, au prilejuit o reacţie destul de dură, vizavi de neatenţia organizatorilor: acordeonistul îşi susţinuse recitalul „încorsetat“ de unul dintre microfoane – pe care nu s-a gândit nimeni să le repoziţioneze. Mi-a trecut prin cap să-l întreb pe îndreptăţitul cârcotaş de ce nu a făcut chiar el asta, dar m-am abţinut. Uneori, e bine să laşi lucurile aşa cum sunt. Uneori, perfecţiunea plictiseşte.
Ce am ţinut minte? L-am ţinut minte pe Harry, jucându-se cu pianul transformat într-un vehicul fantastic al bucuriei. A spus o poveste, a dominat scena cu statura lui fragilă, întocmai ca la Stufstock 2004 când – ghinion! – generatorul de curent s-a stricat şi l-a lăsat pe maestru singur, dar liber să reinventeze pentru noi o întreagă lume de adâncimi sonore, cu ajutorul unor obiecte declarate ad hoc instrumente, dar şi cu ajutorul saxofonistului Mihai Iordache, a cărui lipsă a fost resimţită în Phoenix. Din nou, poate e mai bine să laşi lucrurile aşa cum sunt. Atât de rafinate au fost acordurile, încât la un moment dat nu mai eram siguri dacă se aude pianul sau o chitară clasică, metamorfoza/iluzia a fost desăvărşită. Am recunoscut perfect ce aud, dar nu am putut numi autorul, într-atât îmi era de familiară muzica. A fost ca şi când ai asculta o piesă foarte cunoscută, a cărei autor nu a fost însă reţinut de memoria colectivă. Am auzit pe cineva rostind numele lui Astor Piazzola. Fineţurile sonore ale acordeonistului au amintit de o Europă interbelică, poate chiar de Paris, la un moment dat. Şi, curios, ajunsesem acasă.
Şi tot acolo am rămas şi după ce David şi Harry au urcat împreună pe scenă, după pauza în care am descoperit – în acvariile de la etaj – vietăţi marine de dimensiuni nebănuite şi câteva ţestoase pe jumătate adormite, care rezistau bine în zgomotul şi fumul de ţigară în care le învăluisem. Ba, chiar mi-au spus o poveste, dar despre asta vom vorbi altădată, căci unii dintre noi rămân spectatorii propriilor poveşti. La graniţa dintre două – ba chiar trei – culturi componistice, David şi Harry au reuşit să construiască un esperanto muzical, în care s-au regăsit influenţe româneşti, armeneşti, chiar şi ungureşti. Aşa ceva nu se poate povesti, trebuie ascultat. Ar trebui să auziţi cum vuia sala la un moment dat, într-un intermezzo care amintea de cântecele moroşeneşti, cum se ţiuia, cum se aplauda. Ceva se întâmpla acolo. Iar morala poveştii, fireşte, s-a făcut auzită la finalul concertului, un final pe care trebuie să mi-l imaginez, din păcate. Sau din fericire, pentru că rămâne deschis.