La o cafea cu Harry

Umbra

E imposibil să nu-l recunoşti. A trecut cel puţin odată pe lângă tine. Cu aerul lui un pic distant, un pic distrat, întrebând uneori norii de sănătate, alteori scormonindu-şi prin buzunare după un chiştoc – ah, ce tâmpenie! iar am uitat ţigările acasă! –, este unul dintre cei pe care vei dori să îi uiţi. De ce? Pentru că nu are nevoie de nimeni. Este mereu în întârziere undeva şi totuşi are timp să se oprească lângă tine cu o avalanşă de cuvinte bine ticluite, colorate, sclipitoare, profunde, capricioase, care zornăie ca nişte bănuţi de argint aruncaţi într-o fântână de mănăstire. La la la, lu lu lu – şi aşa trec orele, trec multe ore, iar noi unde suntem? Încă aici. Câtă risipă! Şi totuşi, nu are nevoie de nimeni. Să fie de vină acel improbabil pendul al lui Foucault pe care-l purta altădată în jurul gâtului? Sau ochii ascunşi îndărătul lentilelor negre? Cu aerul lui de anonymous macho, se cuibărea în următorul vis, trăgând cu nesaţ dintr-un închipuit joint şi dăruindu-ne călătoria. Dar cine este cel care trece? Cine rămâne în urma lui? Silueta aproape transparentă, umbra proiectată pe un perete negru, într-o încăpere în care oamenii au uitat să audă. Vocea i se risipeşte în vid. Aceasta nu este o repetiţie, nu aici este spectacolul, dragilor! Nu v-am chemat aici ca să mă ascultaţi pe mine, pare a spune umbra. Nu înnotaţi în mine. Nu acum! Şi îşi reia locul undeva deasupra noastră, închizând căile de acces cu un zgomot scurt, nervos. Am înţeles de ce nimeni nu are nevoie de nimeni. Şi nimeni nu mai aude pe nimeni.

Îngerul

Am cunoscut-o într-o după-amiază de martie. Era obosită, îşi sprijinea capul în palmă şi încerca să citească ultimele creaţii în materie de iertare îngerească. Erau specialitatea ei. Pe spătarul fotoliului vişiniu se odihnea, ca de obicei (dar asta aveam să aflu mai târziu), perechea de aripi căreia părea să-i lipsească instrucţiunile de folosire. Dar ea ştia că ele se simt, nu se învaţă. Şi timpul a început să curgă egal, cu aritmetica lui complicată. Mi-am dat seama că îmi era dor să vorbesc cu ea, dar aveam atât de puţin timp la dispoziţie! Pofta oamenilor de a vorbi cu îngerii e nemăsurată, ar putea fi înţeleasă greşit. Nu vrem să rănim îngerii cu privirile noastre paranoice. Ştii, sunt fragili, n-ar trebui loviţi niciodată. Şi nici confundaţi cu oamenii obişnuiţi în care se deghizează, pentru a nu ne speria de înălţimile inverse şi deformante în care ne adăpostim. În seara aceea, s-a retras lângă Umbră, învăluind-o cu un indescriptibil zâmbet, şi mi-a şoptit: De astăzi eşti acasă, lângă noi! Nu mă întreba de ce! Eşti liberă să visezi! Şi atunci, abia atunci, i-am revăzut şi aripile: la locul lor, albe şi netede, îmi arătau drumul.

Moşul

Pe el mi-l aduce aproape mireasma cireşilor care înfloresc din ce în ce mai devreme, până când zăpada va acoperi, poate dintr-o simplă greşeală de calcul, florile crude. Nu l-am văzut de multă vreme fericit, sau poate ar trebui să reinventăm fericirea ca stare de graţie, pentru a-i oferi şi Moşului o clipă din ea. Cine ştie? Mereu rămâneam într-o straşnică pană de idei în faţa cuvintelor lui, răsărite din memoria unui om care a dorit şi chiar a reuşit să nu se închine nici unui stăpân. Ştia multe Moşul cu barba colilie, în el se adăposteau nu numai anii, ci şi un anume fel de a fi hâtru, de a fi viu. Uitasem cum funcţionează treaba asta. Şi el îmi amintea în fiecare zi. Aşa cum, laolaltă cu Umbra şi Îngerul, a ştiut să îmi aducă aminte şi în seara aceea. N-a vorbit mult, de fapt n-a vorbit deloc. Dintr-un colţ al încăperii, de departe, cât să îl simţim că e acolo, fără a fi în calea noastră, ne-a călăuzit tuturor auzul şi văzul. Şi parcă a fost altceva. Zece perechi de ochi sprijinindu-se din când în când în lumina intensă şi egală din ochii lui negri, ca într-un toiag magic. Şi ah, ce mai călătorie a fost!