omul cu ghipsul

Ne doare când dăm ochii cu realitatea... Ea ne aşteaptă mâine, la cotitura dintre o oră şi următoarea. Pinguini fantastici, tractăm prin viscol maşina de rulat vise. Ce iese din asta, doar somnul ne poate lămuri...
Ieri am găsit nişte fotografii în care personajul binecunoscut îmi zâmbeşte absent, cu o privire care se fereşte de obiectiv şi în acelaşi timp îl cheamă. Nepieptănat, în hainele devenite uniformă, parcă-i şi auzeam vocea spartă, îngroşată de tutun. E ciudat! Nu mi-l aminteam aşa. Şi totuşi, el e. El era şi astă-vară, când ne-am întâlnit în troleu: era cu maică-sa, avea piciorul în ghips, se duceau acasă. Care casă, după cum a spus chiar el? Oraşul interior, fireşte. Ce, tu crezi că eu am casă? Locuiesc în sinea mea! Aşa că m-am retras aici şi mă cufund în Pink Floyd. The final cut. Ma droghez cu sunete.
S-a făcut foarte târziu. Lăsând fotografiile să se odihnească în album, devin tot mai mirată de ce mă înconjoară şi nu pot pricepe. Mă gândesc că într-o zi le voi privi alfel.