sanitarium

Îl puteai zări dimineaţa la Tic-Tac, pe aleile dintre blocuri, cu un cărucior de piaţă plin de mărunţişuri nefolositoare. Înalt, subţire, purta părul lung şi ochelari. Avea vreo 30 de ani. Mirosea a foc stins şi a alcool ieftin. Din când în când, ducea mâna la şapcă şi-şi saluta interlocutorii imaginari. Nu cred că era treaz vreodată. De ce să fi fost? Viaţa nu-i oferea nimic, în afara acelui cărucior plin cu sticle, cartoane şi tinichele, pe care le vindea în piaţă, iar cu banii obţinuţi îşi lua prima votcă a zilei. Nu ştia nimeni unde dormea, ce mânca şi dacă îşi dorea ceva anume. Rostul lui era să cureţe în urma noastră, să ne arate că se poate şi mai rău. O singură dată l-am văzut plângând. L-am întrebat ce are. Răspunsul lui m-a surprins: pentru că nu există suficientă mizerie-n lumea asta. I-am dat dreptate. Îi dau şi acum, când nu-l mai văd pe nicăieri. L-au găsit mort iarna trecută, la malul mării, într-o barcă pescărească. Căutase adăpost, sau o corabie pentru drumul cel lung?