Un exerciţiu de arheologie sentimentală

El era cel pe care-l aşteptau? Tânăr, îmbrăcat sport, în jeanşi şi pulover, depănând povestea cărţilor sale unei audienţe înmărmurite? Aceea era vremea Cerului văzut prin lentilă şi a Zborului în bătaia săgeţii, era un alt fel de a trăi la limită, în atmosfera culturală care mai purta amprenta mentalităţii comuniste. În ciuda limbajului său adesea inaccesibil, H.R.-Patapievici poseda un farmec aparte, cu care îşi intriga publicul şi îi stârnea curiozitatea. Acela era debutul său de conferenţiar, editurile Nemira şi Humanitas şi-l disputau încercând să parieze „la sigur“ (anul 1995, Bucureşti, Colegiul Naţional „Sfântul Sava“, o sală plină de liceeni în căutarea unui model).
El este cel pe care-l aşteptăm? Un domn între două vârste, îmbrăcat á l’anglaise. Un personaj în toată regula, primeşte laudele şi aplauzele gazdelor constănţene cu modestia dintotdeauna. Unele lucruri nu se schimbă. Publicat şi aclamat, multipremiat, Patapievici este în prezent preşedintele Institutului Cultural Român, deja un asset al Editurii Humanitas. De la înălţimea pupitrului universitar, a dominat într-o sală în care, pentru câteva ore, s-a simţit aceeaşi atmosferă ca în biblioteca liceului bucureştean, în urmă cu un deceniu (prezentul continuu: 2005, Constanţa, Aula Magna, Universitatea „Ovidius“).
Prin urmare, lansăm întrebarea: mai trăim oare într-un „cult al popasului“ – aşa cum am auzit deunăzi? Este revoltătoare şi deopotrivă de tristă maniera în care sunt puse la îndoială valorile culturale, când ne confruntăm cu competenţa pe care acestea o afişează, atribuindu-le o picătură din propriul nostru ridicol. Ne simţim cumva „mici“, în faţa celor care ne depăşesc puterea de înţelegere? Câţi din cei care cunosc scrierile lui Patapievici au sesizat unicitatea perspectivei sale de abordare – care uneşte fizica, filosofia, religia şi literatura (inclusiv poezia)? Perspectiva este globalizantă în sens pozitiv (preia din fiecare disciplină ceea ce este viabil), aşa cum globalizantă a fost şi viziunea celor din Renaştere. La origini tributar fizicii – a se vedea titlurile cărţilor sale, grăitoare în acest sens –, autorul se reflectă treptat, graţie unor fine fluctuaţii de perspectivă, în oglinda celui-care-a-fost, pentru a-l naşte pe cel-de-astăzi, în prezentul privit ca durată a devenirii.
Apariţia lui Horia-Roman Patapievici a fost pentru mulţi un răspuns la o anume aşteptare, au văzut în el un continuator al lui Cioran, care a înlocuit discursul „prăfuit“ cu unul acordat la modernitate, în mişcare şi prezent în cetate. Cei care s-au înscris în cursă odată cu el au deprins zborul „în bătaia săgeţii“ şi au abandonat aşteptarea, căci viitorul nu aparţine celor circumspecţi, ci acelora care, dacă au curaj şi îndrăzneală, vor şti să privească „cerul văzut prin lentilă“. Lentila propriilor vise.
El este cel pe care îl vor aştepta? Un posibil scenariu: „toate-s vechi şi nouă toate“. După douăzeci de ani, vom fi rămas mai puţini. Ajuns la o vârstă venerabilă, dar păstrându-şi alura de copil încremenit într-o veşnică uimire – este şi acesta un semn al inteligenţei active –, Patapievici va zâmbi afabil şi poate va mărturisi: „A fost numai o scurtă călătorie la capătul timpului!“.