Sonorul din public! Sssst! Tăcere! Ne-am adunat aici să sărbătorim o naştere. Tu, cel din rândul întâi! Roşeşti? De ce? Şi tu te-ai gândit la sinucidere! Ţie, domnişoară, de ce ţi-e frică? E un limbaj prea dur?
Poetul nu ne cheamă să înotăm în centimetri săi cubi, marea a îngheţat şi iarna asta. Suntem chemaţi să citim/ascultăm parabola unui prea curând sosit secol 21, să privim cele cinci tăişuri ale sufletelor noastre şi – după cum ne îndeamnă pe fiecare conştiinţa – să ne îngrozim. Sau nu.
Lumea este un ocean adânc şi adesea fetid – iată mesajul care pare să se audă în spatele fiecărei replici din piesa lui Mugur Grosu, „Black out“. Şi nu oricum, ci lumea pe care o creştem în noi, un loc din care, odată pogorât întunericul, lumina reuşeşte rareori să iasă la liman. Oare reuşim să ne reumanizăm, prin înţelegere, în ciuda tuturor piedicilor care se ridică în calea ei, dacă o privim ca pe o „trecere dincolo“ de porţi?
Dar ce înseamnă „aici“ şi ce înseamnă „acolo“?
Piesa amintită circulă de ceva vreme pe internet, într-o formă „în lucru“. A fost şi este o virtualitate, nu o puteţi găsi în nici un repertoriu, nu este repetată pe nici o scenă. V-aţi gândit că voi înşivă aţi putea fi, la rândul vostru, scena – pretext de care se serveşte autorul, pentru a-şi duce mai departe povestea? Că, de fapt, nu există final pentru şarada asta? Că ea poate continua oricât, oricând, oricum?
Când citeşti, parcă eşti forţat să faci flotări imaginative, pentru a ajunge la un moment dat la oboseala supremă – care nu e sinonimă defel cu rezolvarea/„clue“-ul dilemei. Oboseala are însă o cauză. Clară. Poate eşti obosit de atâta privit în oglindă? În economia piesei, jocul de-a sinceritatea are rolul său bine stabilit. Cu toate acestea, nimeni nu reuşeşte să fie sincer până la ultima consecinţă şi poate că nici măcar nu asta este ideea. Doar se cartografiază prejudecăţile şi piedicile de care ne lovim, când întunericul (nu l-aţi citit oare pe Platon?) surpă pereţii încăperii devenite peşteră.
Fumătorul, Domnul, Travestitul, Grafferul, Cititorul – cele cinci personaje, deasupra cărora „pluteşte“ al şaselea, „vocea suavă“ – sunt tot atâtea ipostaze moderne/modernizate ale aceluiaşi (posibil) „eu“ auctorial: Mugur Grosu... sau chiar tu, cititorule!
Dar ce te frapează? Ce gust îţi rămâne, după ce ai terminat de citit, când îţi stăruie pe retină acel ultim gest? Unde eşti? Ai devenit o râmă, sau te-ai transformat în fluture?
Acolo nu se întâmplă „o moarte şi atât“. Şi mai mult: a cui moarte? Poate suntem aici pentru a ne pune întrebări. Şi nu oricum. Îmi doresc să fiu contrazisă, tot printr-o întrebare, după ce veţi citi şi voi. Tot ce vă trebuie e un clic de mouse – şi fanta irealităţii în care trăiţi se va deschide. Nici nu veţi simţi!
17 februarie 2006
Cele cinci cuţite ale maşinii de tocat
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu