The dark side of culture

E miercuri. Tastez www.clubliterar.com şi apare anunţul: Supliment la Poeticile cotidianului. Iată un subiect! Oare se va repeta povestea din decembrie, cu asaltul oraşului interior? Sunt alte glasuri şi poate chiar alte încăperi, cum spunea Truman Capote. Străbat cei 255 de kilometri şi recunosc oraşul gâtuit de traficul din orele de vârf. Nu-mi era dor, e prea mult zgomot. Mă resemnez şi aştept calmă la porţile cotidianului, unde sigur va fi altfel, ceva se va întâmpla. Dar ce anume?

Club A, în căutarea timpului pierdut

Printre feţele obişnuite – studenţi, elevi, curioşi – îl zăresc pe Răzvan Ţupa plimbându-se de colo-colo, întâmpinându-şi oaspeţii cu un zâmbet, cu o vorbă de bun venit. Pe scaunele albe din plastic, câte un exemplar din Suplimentul de cultură, în chip de spectator tăcut. Pe prima pagină, anunţul dispariţiei lui Sorin Stoica. Aşadar, suntem databili.
În separeuri e plin de lume. Nu recunosc pe nimeni şi chiar aş vrea să văd pe cineva cunoscut. Acum. Îmi aleg un scaun în faţă, de unde sper că voi reuşi să fac fotografii. Ce va urma... Dar rămân singura curajoasă.
Sosit cu aproape două luni mai târziu la întâlnire (sic!), pictorul Aurel Gheorghiu Cogealac se distinge la un moment dat în mulţime, în marea de figuri pestriţe. E rândul meu să fiu anonimul. El nu îşi doreşte altă lumină şi alt sunet, îi ajung pânzele sale. Acum înţeleg. Îşi alege un loc în umbră şi aşteaptă. În tăcere. Timpul trece, încep să mă îngrijorez. Nici Ţupa nu e prea optimist: ar cam trebui să începem, deşi n-au venit toţi. Pe scenă, şase scaune aşezate în semicerc şi două măsuţe de cafea pe care sunt „dezordonate“ într-o manieră studiată exemplare din Supliment, scrumiere şi microfoane. Aerul se îngroaşă de la fumul de ţigară. E foarte cald, pe fundal se aude Urma – care e deja trendy underground, e cool. Discul se termină, cineva apasă replay. Ţupa acordă un interviu, îi urmează Dumitru Gorzo, dintr-un alt colţ al sălii.
E trecut de 18.30, iar aşteptarea a luat sfârşit. Gazda noastră anunţă: „Bine aţi venit! Din câte văd, asta e prima noastră şedinţă de redacţie adevărată... Aici! Doar ştiţi cum se pune la cale Suplimentul...“. Ne sunt prezentaţi redactorii: George Onofrei, Constantin Vică, Luminiţa Marcu, Iulia Blaga şi (mai vechiul) Ionuţ Chiva. Invitaţii speciali? Dumitru Gorzo, Radu Afrim şi Elena Vlădăreanu. Notez cele două absenţe importante: Ada Milea şi Cristi Puiu. De ce lipsesc? Nu se ştie. Seara poate începe, însă sub auspiciile unei neaşteptate reuniuni de clasă.

Oamenii şi visele lor

Discuţia a pornit de la concluziile Barometrului cultural pe 2005, prezentate în numărul curent al Suplimentului (nr. 59, 14-20 ianuarie 2006). Constantin Vică, împreună cu George Onofrei şi Dumitru Gorzo, au punctat discrepanţele dintre sondaj şi realitatea „de pe teren“, cel puţin în ceea ce priveşte controversatul Muzeu de Artă Contemporană din Bucureşti: „Ceea ce găsiţi la Galeria H’Art sau la Galeria Nouă nu veţi găsi la MNAC sau la Galeria Orizont“. Corect! Au urmat scriitorii – Eminescu şi Shakespeare – şi paradoxul receptării lor ca stereotipuri care ridică pretenţiile culturale ale individului, dar în acelaşi timp sunt lipsite de substanţă, întrucât nu au un fond pe măsură. Radu Afrim a sprijinit această afirmaţie cu o întrebare: cum este primită de public o piesă de teatru într-o abordare „avangardistă“ care sparge tiparul montărilor „à la lettre“? Povestea piesei „Trei surori“, cu care a întreprins un turneu în Finlanda, i-a prilejuit o concluzie tristă: „teatrul e cea mai înapoiată artă din România, după balet şi operă“. Foarte sec!

Cum să faci artă contemporană?

Arunc o privire în jur şi zâmbesc. Perspectiva s-a răsturnat. Scaunele de pe scenă sunt neatinse, se vorbeşte când din stânga, când din dreapta ta, dar şi din faţă, şi din spate... Suntem înconjuraţi de voci fără chip şi de chipuri fără voce. Ne aflăm în mijlocul unui teatru spontan în care rolurile fluctuează. Luminile diferă, geografia locului se transformă pe măsură ce orele înaintează. Pictorul reţine figuri şi expresii, eu notez idei. Am uitat de fotografii, bagajele au rămas lângă scena care a încetat să fie scenă, a devenit un spaţiu al absenţei, un undeva străin.
Aşadar, ce e de făcut? Ne rămâne, cred, să ne mirăm împreună! Cum poţi crea artă contemporană, fără a recurge la clişee, la mimetism? Şi iată că suntem martori la the dark side of culture: convenţia cu un anume tip de comercial, nevoia de expunere, micile orgolii şi războaie; suntem o lume mică într-o alta mult mai mare, care joacă pe alte mize. Da, Luminiţa Marcu, poate este adevărat că stilul este omul! Şi mulţimea de prejudecăţi care îi urmează? Cu ea cum procedăm?
Creatorii, aceşti surghiuniţi de imaginaţie care-şi caută în permanenţă o patrie pe masură, au fost critici, acizi chiar, şi nemulţumiţi. Şi s-a simţit lipsa unei părţi din „oglindă“, a celor care puteau confirma sau infirma concluziile mai mult sau mai puţin teoretice ale discuţiei. Am avut grafică şi am avut teatru, au lipsit muzica şi filmul. Iar anii au devenit doar refugiul impresiilor, de a căror stăruinţă vor fi răspunzători cei care ne privesc, ne ascultă sau ne citesc. Oricum, stăm bine, privim înainte! Nu suntem nici cu ochii în patru, dar nici chiar atât de orbi!