Kumm de nu lasă nici o Urma

"The workers bang their hammers
Shots are on the screen
Carwheels are all squeeking
As the red turns into green
Oh I'm sick of all these noises
So I'll lock the door to my secret room"

Lasă-mă să nu te las, lasă-mă!

Doi prieteni într-o seară de vineri plină de zgomot, în plină aglomeraţie, în Bucureşti. Ne e foame! Oprim la Mac şi desfăşurăm un plan strategic, over a cup of doublecheeseburger: unde să mergem şi cum să ne împărţim între toate cele care sunt de făcut. O luăm pe Calea Victoriei, spre Lipscani. Căutăm str. Franceză, via Str. Şelari. În faţă la Gregory’s, pe Lipscani, pierduţi cum eram între străzi fără nume, sunăm la familia Sommer. Unde e strada ŞELARI? S-o căutăm... Hm! Cândva, pe zi, mi-ar fi fost mai uşor să mă orientez.... Aşa că o luăm spre Cocorul, refăcând un drum mai vechi. Pe aici, zic, ar trebui să ajungem la Piaţa Naţiunilor Unite. Între timp, sună Dana. Unde sunteţi! Pe lângă strada Co-vaci, silabiseşte Matei. E miop, e noapte, eu n-am ochelarii la mine. Ce-i Gara Lipscani? întreabă el. O gară, remarc eu mirată, fără să mai continuu. Dar pe ce stradă sunteţi? insistă Dana. ŞE-LARI! Ha! Chiorul tot chior, dar nimerisem bine. Str. Franceză, doar la doi paşi. Collectors Pub, după colţ.
- Pentru concertul Kumm...
- Cu cine sunteţi?
- Cu Para!
Dana ne făcea semn prin fereastră, doamna de la intrare se dusese să întrebe pe Para dacă suntem sau nu aceia pe care-i aştepta. Pleata blondă a lui Szony, doar o secundă prin faţa noastră. N-a mai ţinut minte dimineaţa de la Stufstock, când l-am fotografiat pe post de Sfinx...
Doamna revine:
- Da, e ok! 100.000 intrarea!
- Da?
Ne ajung din urmă şi Nicole cu Andrei.
- Şi noi suntem cu Para!
- 100.000 intrarea!
- Chiar dacă suntem cu Para? încearcă Andrei o glumă
- Da! Osutădemii intrarea!
Plătim şi în schimb ni se dau nişte bilete foarte frumoase, special create pentru concert.

Mi-am luat de haină de om fericit

Înăuntru, în spatele geamurilor mari şi curate ca de aprozar (nici o perdea, nici un shade, nimic!), câteva mese cu scaune înalte. Cu un uşor efort de imaginaţie, ai fi zis că respectivele „jilţuri” sunt scaune electrice. Mesele erau decorate fain cu fotografiile alb-negru ale diverselor celebrităţi, de la Marilyn Monroe la Al Pacino... În scurt timp, peste toate feţele atent studiate, care te priveau de pe mese, aveau să se aştearnă, în valuri: scrum de ţigară, urmele de la sticlele de bere, ceva b24fun, coji de alune, pachete de ţigări goale etc. Doar eram la Collectors Pub.
Masa din dreapta era plină. În centru, tronând zâmbitor pe banchetă, în tricoul „Underworld” – Para.
- Ce faceţi, copii? ne întreabă el
- Noi, bine! Tu?
Bineînţeles, asta era varianta politicoasă a poveştii. Realitatea e că masa era full încă de dinainte de venirea noastră şi unde să acomodezi 4 persoane aşa, dintr-o dată? Ne-am aşteptat rândul la pupici şi zis bună seara. Nicole, care se enervează repede când lucrurile nu stau cum vrea ea (doar e o scorpioancă get-beget!), s-a liniştit brusc, când a auzit că Oigen şi compania aveau să plece rapid, deci se elibera măcar jumătate din masa „de protocol”.
Un scurt „ochi” în jur: pereţii, de o culoare reuşită, un roşu închis, peste care cineva lipise o grămadă de fotografii şi afişe, într-o dezordine studiată. Am remarcat o fotografie cu John Lennon undeva în dreapta-sus, pe ultimul rând, şi chiar deasupra scenei, în colţul opus celui în care eram noi, un instantaneu cu Al Pacino, din „Heat”. Frumos, pe scurt! Uşor-uşor, s-a strâns toată gaşca, dintre care mi-i amintesc clar pe Vlad Iorga, Burşa, Comache, Ioana Morovan şi celebrul Florin.

Suntem toţi o apă şi-un pământ!

După ce au plecat Oigen şi compania, ne-am putut aşeza. Bere Becks, 35.000 sticla („preţ de inaugurare”), alune americane, muzică faină pe fundal. Era ora nouă seara. Formaţia a (re)intrat pe uşă, în aplauzele asistenţei (prieteni, mostly!), la ora 22:02. La scurt timp, Kumm-necum, ZGOMOT!
Mirată, l-am întrebat pe Para, în pauză, cum de au cântat direct. Proba, ca nişte adevăraţi profesionişti, o făcuseră cu sala goală, mult înainte de ora 20:00. Am zâmbit. Te pui cu coordonatorii? Singura problemă tehnică a fost „bârâitul” enervant din staţia de amplificare, de putere mai mică decât ar fi fost nevoie (nu avea 220V), de unde suprasolicitarea.
M-am enervat că nu ştiam numele pieselor sau numele celor care fac parte din formaţie, deşi chiar am vrut să le ţin minte: Byron, Oigen, Andras, Domi şi al cincilea? ŞI Mihai Iordache, nelipsitul, care a fost prezentat la final de Byron şi încă o voce într-un mod cel puţin haios. Vei vedea cum.
Din câte au spus chiar ei, au fost piese de pe toate cele trei albumele, intercalate foarte nimerit, nici una nu semăna cu cealaltă. Eram când veseli, când trişti, când îngânduraţi şi foarte... rock! Din când în când, mă uitam în jur şi regăseam figurile din Vamă, aşa cum le cunoscusem: Para cel netulburat, Dana, haioasă cum o ştiu (dar o prind mai rar aşa de bine dispusă), Szony cel care ştia piesele pe de rost şi gesticula în ritmul lor, Burşa cea tăcută şi gânditoare. Mă simţeam acasă printre ei. Şi concertul continua, în legea lui, oamenii dansau, cereau piesa... S-a trecut, treptat, la o atmosferă de „the band and friends”. Byron chiar şi-a şi "permis" o glumiţă, la început:
- Toaleta e în stânga scenei, vă rog mergeţi acum, că-mi stricaţi concentrarea mai târziu!
Deci, dacă nu s-a mers atunci, s-a mers la pauză sau la final. Şi ce coadă...
Ceea ce m-a frapat cel mai mult la concertul acesta a fost intensitatea cu care se trăia muzica, atât pe scenă, cât şi în public. Ai fi zis că suntem cu toţii în transă, deşi de "ajutoare de specialitate" n-am avut parte. Am luat chiar "lecţii de dans", la grămadă, de la un tip care parcă avea cauciuc în loc de picioare şi, cât a durat concertul, n-a stat o secundă, s-a zbânţuit continuu şi a urlat:
- Byrooooon! Piesa! Piesa! Piesa!
Ceilalţi privitori-ascultători erau ceva mai liniştiţi, se aliniaseră într-un şir ordonat în faţa scenei, între un rând de mese şi tejghea. Ţi-ar fi mai simplu să-ţi imaginezi înghesuiala, desigur, dacă ai vedea nişte fotografii.
Momente de respiro, haioase, precum cele de la concertul Urma, nu au fost, oamenii sunt „nemţi”, cântă fără prea multe „înflorituri”. Mi-au plăcut mult cum au sunat şi cele două piese preferate de pe Confuzz, bara bara gol gol şi 1000 de chipuri. Nu au cântat „foarte departe” de original, dar nu a fost chiar playback :D. De început, au început în forţă cu nightfight, piesa 11 de pe pomenitul album. Introul a durat cam 5 minute, de data asta pe bune 5 minute, ca să „escaladeze” atmosfera. Şi lumea era atât de încălzită, când a venit Byron la microfon, că s-au auzit oarece urlete. Halucinantă muzică, se potrivea de minune cu berea (băută în exces, deja) şi fumul gros de ţigară pe care nu l-ai fi apreciat.
Au cântat, cu o pauză de 45 de minute, de la 22:15 la 00:50. Spre deosebire de GH, nu am mai rămas în continuare să bem, nu era „gaşca”, ei au venit abia sâmbătă, când Kumm au cântat în GH. Şi atât. Collectors e faină ca şi loc de băut o bere or something, nu pentru concerte. Inteligentul constructor care a hotărât ca la budă să se intre prin scenă... e o capacitate! Inacceptabil, pe bune! Treceau bieţii disperaţi, Byron se întorcea cu spatele „ca să nu-şi strice concentrarea”... De comă!
La un moment dat, Para şi Dana au dispărut în faţă, în mulţime. Noi, restul, la masa cea mai îndepărtată de scenă, am recurs la statul pe banchetă în picioare sau am luat „jilţurile” şi le-am folosit în acelaşi scop: să vedem şi noi ce-i pe scenă... Adică, să desluşim cine şi ce cântă, altfel nu ne-am fi prins că-i concert.
După ce ne-au "asurzit" de abia ne mai auzeam respirând, au încheiat concertul într-o notă înaltă, cu Piesa. Fanul înrăit, cel care dansase şi urlase tot timpul, s-a putut declara fericit… "Suntem toţi o apă şi-un pământ!", am strigat noi, iar Byron a răspuns: "Bine că recunoaşteţi!". Delir! Apoi bisurile, dintre care "Bye bye love" (Billy Idol) a făcut furori.
Nu am reuşit să-mi dau seama când au trecut orele, îmi părea tare rău când a început Byron să prezinte formaţia: care cântă la chitară bas, care la acustică, desigur bateristul şi…
- Iar în dreapta mea, la sax, Iordacheeee! a strigat Byron.
- ŞI Mihai Iordache, s-a auzit o voce de lângă scenă (cine, oare cine?) Şimi! Şimi! Şimi! a murmurat şi restul lumii.
- Iar pe mine, desigur, mă cunoaşteţi. Cine sunt eu?
- Byron, Byron, Byron! (mă simţeam ca la un miting electoral)
- Iar acuma noi mergem acasă să dormim, că suntem tare obosiţi...
Acesta a fost cuvântul de încheiere, după care au urmat "pupăturile, felicitările, masa şi dansul". Fireşte, s-a stat cred până spre orele mici ale dimineţii, în separeul special de lângă scenă, "între prieteni". Sommer ne-a comandat taxiuri, care au venit foarte prompt, în câteva minute. Am ajuns acasă încă înainte de ora unu noaptea. Am mai stat pe net, ca să verific poşta şi starea naţiunii poeziştilor, după care mi-am luat pisica şi-am mers la culcare în noua mea cameră, de mărimea unei bucătării de bloc, în care nu se fumează şi lumea nu intră fără permisiunea autorităţilor.