Urma aşa Kumm nu o ştiam

"when I awake I concide to my dreams
closing doors so they can keep
you and me without need of control
in a silent cotroversy
time wouldn't buy me
so time cannot heal
not a chance"

Lonely pub?! în seara asta, Green Hours!

Cea de a doua "seară muzicală", în GH, a început destul de târziu şi într-o mare înghesuială. Am uitat că nu trebuie să ajungi decât după ora stabilită pentru începutul concertului, în acest caz orele 21:00. Prevăzătoare, la ora 20:45 eram cu amicul Matei în faţa intrării şi stai şi pune-te pe aşteptat! Un telefon de "keep in touch" cu restul găştii (ATA 21:30). Hai că mai e mult, am zis eu, putem să ne mai şi învârtim pe-aici…
La masa "svv"-ului, rezervată pe numele Danei Papadima, la moment "mama răniţilor", s-au aşezat, sau ar fi trebuit să se aşeze, dar nu au mai avut loc: Teo, Toma, Dana, Liviu, Burşa, Patricia, Pârvuleştii, Mirko, Nico, eu şi Matei, Dana mică şi Para. În realitate, locul era mult prea înghesuit, pentru a încăpea atâta lume, aşa că fiecare s-a descurcat cum a putut. Pe nişte tabureţi foarte scunzi, Dana şi Para erau aproape lipiţi de perete, în colţul stâng extrem al mesei, lângă scenă. În stânga lui Para, pe un loc cedat de Teo, stătea Adriana (soţia/prietena lui Stan, fotograful oficial al evenimentului). Mai departe, în stânga Adrianei - Liviu, care o ţinea în braţe pe Dana, pentru a face economie de locuri. Apoi Nico, Burşa (în braţele Patriciei) (trecem de cealaltă parte a mesei, la scaunele cu spatele spre culoar şi cu faţa către perete), eu, Matei, Mirko şi… gata, s-au terminat scaunele! Nu ştiu ce s-a întâmplat la masă, numărătoarea "steagurilor" e desigur greşită. Ştiu că, la un moment dat, fam. Pârvulescu a ieşit "să ia un pic de aer" şi nu au mai revenit pe locurile lor, semn că fie era prea mult fum acolo lângă scenă, pe dreapta, fie era prea multă lume, pe culoar, ca să mai deranjeze. Poate amândouă. Cine mai era în rest: gaşca de la Kumm, gaşca de la Urma şi, last but not least, Szony (ajunsese chiar înaintea noastră la GH, venit cu… taxiul!).
Cuvântul la ordinea zilei, în club, a fost "înghesuială". S-au acceptat şi "crowded house", "ciopor", "ciorchine", "cursă cu obstacole" (printre cei care stăteau pe jos, concurenţii fiind barmanii care onorau comenzile şi participanţii doborâţi de diversele nevoi). Peste 100 de persoane, în spaţiul pe care-l cunoşti prea bine. Aşa se face că Mani şi-a exprimat sincer uimirea, când s-a urcat pe scenă şi… well, s-a bucurat că au parte de o astfel de audienţă.
Am cerut bere Heineken, ca să onorăm biletul de 180.000. Berea rece, ţigări la discreţie, câteva pachete de Marlboro lights din care Dana îndemna lumea să fumeze, când a văzut că a rămas unul sau altul fără ţigări…
Spre deosebire de concertul Kumm, când au ajuns primii, Dana şi Para au fost duminică în pericol să rămână pe dinafară, pentru că au sosit aproape de ora 22, când nu mai erau locuri nici la masă, nici în picioare… A găsit Dana loc pentru Para, foarte aproape de boxe. Dana Papadima, of course. Cineva a avut ceva împotrivă:
- Para, nu stai bine, ăla e locul sunetistului!
Şi Para se mută, neavând încotro, pe un fel de laviţă joasă, lăsând-o pe Dana mică să stea pe un taburet din catifea verde. Arătau ca din poveste: el cu tricoul svv portocaliu, ea îmbrăcată exact ca în seara când am mers la Swing.
Se discută despre ce-a mai fost între timp, Mirko râde (la Stufstock nu l-am auzit niciodată râzând, probabil era prea peste măsură de stresat, ca să râdă!), fac cunoştinţă cu Nico, Liviu dă din cap amuzat, semn că şi-a adus aminte de unde mă ştie (de la facultate, evident! Cine-l lua în august cu "dl. profesor", în Vamă, zăpăcindu-l complet?), Dana face cunoştinţă cu Matei, dar atât, eu mă ţin deoparte… Vine şi Toma, după tricourile pe care i le-a promis Dana: "ţi le dau doar dacă ai o obligaţie foarte importantă!". Din punga respectivă răsare o cipilică roşie adorabilă, special pentru Una. Liviu o interceptează şi încearcă să şi-o potrivească pe cap dar îi este, în mod evident, mult prea mică. Râde. Mirko comandă bere fără alcool.
- Bun aşa! Bere fără alcool, că alcoolul mi-l pun eu! 100 de votcă, te rog! glumeşte Mirko. Păi nu? Ce-i aia 5% alcool?!? Să facem o băutură ca lumea, ca să înţeleg şi eu ceva!
Apare şi Ioana Morovan, într-un final, cu puţin înainte să înceapă concertul, şi alege unul din locurile "Pârvuleştilor", cu bună vedere către scenă şi cu vedere către masa clujenilor, aflată în stânga mea. Tot lângă scenă, evident. Erau două, "masa seveveului" şi "masa clujenilor", iar în rest… varză! Toată „lumea bună” se înghesuise aici, iar dincolo de ele, spre scenă, în fărâma de spaţiu existent, nu se ştie Kumm (sic!), a mai încăput un rând de scaune, aranjate ca la teatru, pe care stăteau câteva fete, adevărate groupies (au rămas fără voce, între timp, de atâta cântat "forwardvocals") şi un tip "cam poet", fără ureche muzicală (vei afla de ce).

Buy me with a coffee in the perfect spot

După ora 22, lumea începuse să se uite la ceas din ce în ce mai impacientată.
- Dom'le, am înţeles că se respectă, dar… când încep?
Se sting dintre lumini, se aprind altele, pe scena doar câteva reflectoare sunt în funcţiune, orientate pe baterie. Apare Dominic, face o reverenţă şi se urcă "la post", în aplauzele asistenţei. Urmează Sorin. Ia chitara şi îi face semn colegului. Concertul începe cu primele acorduri din off my wave. Apoi apare Byron şi, în cele din urmă, spre încântarea noastră, cât se poate de sonoră, neobositul Mani. We were in for a ride of a lifetime. Ne-am "plimbat" şi am cu urme. Impresiile sunt, în majoritate, de neşters... Cel puţin, aşa mi se pare mie acum, nu ştiu cum o să fie mai încolo…
- Noi nu suntem o trupă cu mesaj politic! În 2004, votaţi Băsescu! (-> Only human)
- O piesă despre când toate merg prost şi încerci să găseşti o rezolvare (-> Comfort) (dedicaţia!)
- Primul nostru album, ca şi al doilea, a ieşit la cea mai mică casă de discuri dintre cele mari Macondo Records!
- Cutăriţă (nu am reţinut numele!) este? Nu este?! Păcat, el e producătorul nostru şi aş fi vrut să-l cunoaşteţi şi voi! Unde-o fi? S-o fi dus la baie?
- E la produs! strigă Sommer, încântată de glumă. Se pare că mulţi alţii au considerat că a făcut o glumă bună, drept care au râs în hohote. Toată lumea.
De la o piesă la alta, de la o bere la alta, atmosfera devenea din ce în ce mai faină. Sala a cântat împreună cu Mani şi Byron, indiferent de cât de grele erau versurile, aproape tot albumul. Vers cu vers, construiam ceva acolo. A fost una dintre serile acelea în care scena se coboară în public, iar publicul se urcă, la propriu, pe scenă. Perfect Spot, piesa despre locul secret al fiecăruia dintre noi, a fost punctul culminant al serii. În loc să completeze cu flautul, la refren, Byron a ales soluţia mai uşoară, orientând microfonul în public, la al doilea refren:
- Acum! Ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra…
Să fi văzut încântarea de pe faţa Danei Papadima! Era toată un zâmbet, cânta de mama focului şi din când în când îl înghiontea pe bietul Liviu, lipindu-l şi mai tare de spătarul scaunului şi aşa incomod. Apoi, cum se uita Sommer la mine, cu coada ochiului, pândindu-mi reacţiile de parcă aş fi fost un barometru al stării de excitaţie nervoasă din sală. Şi gesticulaţia lui Mirko, umbra chinezească în contre jour-ul reflectoarelor care-l făceau pe Mani să transpire şi să-i roage insistent pe cei de la bar să le stingă… Byron a ales soluţia mai simplă, a cântat la bustul gol, cu basca pe cap şi în pantalonii lui verzi clasici, fără a-şi uita acasă ochelarii... Sorin Erhan, cel mai bun baterist român din părinţi arabi, după cum l-a prezentat Mani, şi Dominic, baterist din neamul creaturilor acelea simpatice din Lord of the Rings (acelaşi Mani) au fost cei doi cuminţi din Urma noastră. N-au scos un sunet, în afara celor "din program". Şi ce program!
- Ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra…
Piesa asta a durat de vreo trei ori mai mult decât pe CD, pentru că dragilor le-a venit brusc cheful să improvizeze, iar Dominic a avut inspiraţia de a-l "fenta" pe Mani, începând într-un tempo un pic diferit, astfel că Mani a ratat intrarea în piesă cu o zecime de secundă. Nu-i nimic, s-au oprit, au reînceput, iar noi… ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra… Ups! Era altă piesă asta! Nu-i nimic, try again!
- Dominic nu continuă dacă nu-i daţi o bere! Aia, da, e ok!
Şi concertul, ajuns într-un mic "impas", se continuă.
- Cel care m-a completat este Eugen Nuţescu, doamnelor şi domnilor, de la Kumm! Da, acolo, la prima masă! Cum noi ne-am făcut un obicei din a împrumuta instrumentişti de la alte formaţii, în seara asta am plăcerea să vi-i prezint pe Dan Byron, voce şi flaut, de la Kumm, şi pe Dominic Orso, tot de la Kumm. Ei vor pleca în Italia, la tratament. Aşa să se consemneze… -> (This time)
- Noi nu vom cânta foarte mult în seara asta, aşa că beţi repede, ca să nu pierdeţi banii!
- Pentru piesa asta, dacă se poate, stingeţi reflectorul ăsta, vă rog! Parcă ar fi farul de la Constanţa!
"Farul" se stinge şi începe "Refuse", una dintre piesele de pe viitorul album, care va fi lansat, se pare, în ianuarie 2005. Abia aştept! Spunea Mani ceva de un concert în decembrie, dacă se întorc băieţii din Italia la timp. Piesa asta a încântat-o pe Burşa, iar după concert, afară, la intrare, îi ruga pe Mani şi Byron să cânte a capella, doar pentru ea…
Au luat şi ei o pauză, dar nu cu toţii, ci numai vocalii, Dominic şi Sorin improvizând un moment de teatru-concert, nici nu ştiu cum să-l descriu, ca să explic ce-a fost acolo. Mani şi Byron, cu spatele la public, îi dirijau/sfătuiau pe cei doi, pe care, pentru prima oară de la începutul concertului, stăruiau reflectoarele. Toate reflectoarele, aşa că Dominic, dovedit de efort şi căldură, s-a văzut nevoit să folosească prosopul său simpatic, albastru, pe care scria Dolphin. Când s-a emoţionat, înainte de a cânta bisurile, a pus prosopul acesta între el şi public, ascunzându-şi faţa roşie ca racul. Încă o gură de bere şi era bine!
"Pauza" a fost o încântare, unii nici nu s-au prins, au luat momentul ca atare şi s-au bucurat de el atât de mult, că mai aveau un pic şi dansau pe mese. Noroc că era locul prea strâmt. Pentru gazde, evident, că pentru cei care s-au văzut nevoiţi să stea pe jos n-a fost deloc plăcut, doar au fost călcaţi în picioare… Cei dinspre intrare, în schimb, şi cei care s-au înşirat până şi pe scările care ies din subsolul de la GH, au avut noroc că au auzit un pic mai bine muzica şi au putut şi dansa. Singura care nu se putea mişca din loc şi care probabil nu a mai auzit o bună vreme, după terminarea concertului, a fost Teolina. Ca o admiratoare declarat fanatică, a stat între boxele de pe scenă, "ascunzându-se" de Mircea, care Mircea a renunţat s-o mai caute, de la un moment dat, ghicind cam pe unde ar putea fi. La final, a întrebat-o: cum ai rezistat, Teo? Ne auzi?

Comfort

Suntem cu toţii încântaţi de succesul serii, de inspiraţia şi bunadispoziţie a muzicienilor, de glumele lui Mani, care spune mereu exact ceea ce e nimerit să spună, în deschiderea unei piese. Ca de exemplu:
- Vă place? Cine v-a spus că o să cânte după noi Eric Clapton v-a minţit! Cereţi-vă banii înapoi!
Ultima piesă a fost prezentată pe la ora 12 noaptea. Cu regret, Simple things. Nu a fost aşa de simplu să ne luăm la revedere şi să-i lăsăm să plece. După cum deja bănuieşti, arsenalul a fost pus în funcţiune. Dl. decan a dat semnalul de începere, cu sticla goală de Heineken, cu care a bătut în masă, insistent, până au reapărut pe scenă băieţii… I-am urmat exemplul, astfel că, la unison cu masa clujenilor, tot seveveul "bătea în masă". Atât. Nici o voce, doar bătăi în masă.
Reapar, pe rând, în ordinea primei intrări: Dominic, Sorin, Byron şi Mani. Reverenţă adâncă. După care se aşază pe scenă şi Mani întreabă:
- Ce vreţi la bis? Haideţi, ziceţi, aveţi de ales!
- Why do we! Why do we! strigă Mirona. Mani se face că nu aude (şi mai strigase slavă Domnului şi pe parcursul concertului, deci omul ori e surd, ori…)
- Deci, ce cântăm? "Tra la la la la", asta da! Altceva?
S-a negociat dur, dar până la urmă au cântat tot ce-au vrut ei. Au respectat totuşi dorinţa publicului, transformând, la sugestia nu ştiu cui, "ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra…" în "pararapara parararapara pararara!", spre încântarea totală a Danei Papadima şi înroşirea până peste urechi a lui Para, care mai că fierbea. Nu cred că apreciază genul ăsta de glume. Mai ales că, mânat de berile "pe care le-am beut", un entuziast din primul rând a urcat la microfon (la propriu!) şi s-a apucat el să ne explice cum stă treaba cu para para paraaaa paraaa paraaaa para parararara, în traducere aproximativă, de şi-a pus Dana Papadima mâinile la urechi, râzând în hohote: AŞA, NU!
A fost de departe cel mai amuzant moment al serii. Găsisem "Perfect spot" (acesta e numele piesei cu "ta ra ra" care înlocuieşte flautul la refren, nu ştiu dacă ţi-am spus asta sau nu), eram cu toţii acolo şi… what the heck, or mai fi concerte Urma, doar nu s-a terminat, nu?! Ei, nu?! Încă o piesă şi gata! Ţi-ai găsit! Nu ne-am lăsat. Din nou am bătut cu sticlele în masă, de data asta cu şi mai multă obidă… Urma! Urma! Urma! Oigen i-a aplaudat, cu acelaşi entuziasm, când au reapărut pe scenă, întâi pândindu-ne din culise, de li se vedeau numai capetele. Aceeaşi ordine, aproximativ scara măgarului: Dominic, Byron, Mani, Sorin. Ultima piesă, chiar ultima (dar de ce nu cântaţi două, trei, chiar patru?! Spune Dana P), a fost Buy me with a coffee, dacă nu mă înşel. Chiar se terminase…
De o cafea aveam cu toţii nevoie, după un asemenea tur de forţă. Chiar am vrut să-mi cumpăr una, dar văzând câţi bani mai erau de cheltuit (preţul a 4 bilete, adică 720.000) am renunţat şi m-am dat în bărci, vorba lui Para, lunând Cuba Libre. Dana a luat Butterfly, Papadima şi-au luat amândoi câteva rânduri de tequila, care i-au făcut să fie şi mai veseli decât erau şi să intre într-o conversaţie prin gesturi de-a dreptul delicioasă, cu Szony, care era la doi metri distanţă şi la fel de vesel ca şi ei. Mie mi-au povestit cum au băut o dată 7 metri de tequila cu nu ştiu cine, de am făcut ochii mari. Am făcut ochii cât cepele, când am văzut ce s-a întâmplat pe evazaţii mei, din cauza neatenţiei lui Byron, care stătea undeva în stânga mea, tolănit pe canapea cu iubita. S-o fi emoţionat, a dat cu mâna peste paharul de vin roşu şi… damn! Mi-a lăsat frumoasa amintire, purtată printr-o ploaie torenţială şi rece până acasă, unde am turnat Vanish pe urma (!), urmând sfatul Danei Papadima. Hm! Am dat o tură cu Dana mică, spre a reâmprospăta provizia de ţigări, lipsind suficient cât să vedem ce i-a fost dat să trăiască bietului căţel al clubului, simpaticul, care a făcut bungee jumping fără să vrea neapărat chestia asta, din cauza unor indivizi beţi care nu aveau nici o legătură. Cu nimic. Şi care au dat bir cu fugiţii, evident.
Pe la două şi jumătate, ignorând total obligaţiile de a doua zi, după ce-mi luasem la revedere de la Matei, Mirko et co, Ioana, Liviu şi Dana şi poate şi alţii, dar nu-mi mai amintesc, am zis s-o iau şi eu spre casă. Auzisem şi Afterall, în postconcert, la fel de bucuroasă fiind ca şi Mirona. M-a condus Dana.
- Uh, iar plouă, ca şi data trecută! Pa, Dana!
- Eşti nebună? Pleci pe ploaia asta?
- Dap! Face bine!Şi ce ploaie! După 30 de minute, intram acasă pe uşă şiroind de apă. Noroc cu deghizarea în "haina Frodo" de velur, care are o căptuşeală ţeapănă. Doar ea m-a mai ferit un pic, n-am "intrat la apă" chiar de tot. Cu greu am adormit… Mă dureau urechile, mă dureau plămânii de la fumul de ţigară, dar nu-mi păsa. A fost una dintre cele mai reuşite nopţi din ultima vreme. Aştept concertul din 10 decembrie…