Subscribe now!

Vernisaj Brauner/Primăvara Poeţilor/Zapping Poetry

Trebuie să facem astfel de călătorii, din când în când!
Mai întâi, a fost Tulcea, la capătul unui drum şerpuind printre dealuri. Zappăm, zappăm într-una: oameni, case, maşini, dealuri, câte o biserică, o carieră de piatră, un deal iţit în mijlocul câmpiei, costişe şi ascunzişuri desfrunzite, puzderie de păsări, nuanţe şi glasuri.

a coin operated boy

În sfârşit, pauza de ţigară, lângă Muzeul de Artă Orientală din Babadag. Soare aspru, vânt, geamia cea veche ne face cu ochiul, hai să aruncăm o privire. Din senin, lângă noi apare o fetiţă care vorbeşte într-o limbă ştiută numai de ea. Triluieşte veselă şi ne face semn cu mâna. E fetiţa lui hogea – cel care ne deschide larg uşile geamiei. Fetiţa ţâşneşte din spatele nostru şi aleargă în voie pe covoarele vechi, umplând cu râsul ei golul sobru al clădirii. Ne chinuim să schimbăm câteva cuvinte cu gazda noastră: aflăm că e turc şi locuieşte aici doar de vreo 3 luni, încă nu a învăţat bine româneşte. Iar fetiţa râde în continuare şi încearcă să ne prindă în jocul ei. Nu o sperie nicidecum înălţimile noastre, ciripeşte în voie, colorând liniştea din jur. Zâmbetul ei ne va însoţi mai departe, prins cum era în conturul după-amiezei de martie.

sitting on the shelf he is just a toy

Pe nesimţite, coborând pe deal la dreapta şi tot înainte, am intrat în Tulcea printre blocurile colorate strident, ca nişte acadele uriaşe. În centru, un furnicar în toată regula, iar din când în când un autobuz dintr-acelea de dinainte de ’90, abia mai ţinându-se în şuruburi, cu vopseaua caroseriei plesnită. Pe chei, câţiva pescăruşi care prind ultimele raze de soare, aliniaţi ca pentru poză, cu un aer teribil de serios. Dau o tură prin zonă, înainte de a intra în Muzeul de Artă: pe o bancă, doi vagabonzi bătrâni păzesc un rest de vin şi o carcasă de televizor vechi, cu statut de vedetă; un pic mai încolo, o clădire părăsită (cu destinaţie incertă), pe care o mână ghiduşă a desenat sloganuri care de care mai hazlii... În liniştea asta, însăşi nemişcarea a devenit un personaj.

but i turn him on and he comes to life

Vernisajul Victor Brauner a început deja. Sunt prezentaţi oaspeţii, e rândul constănţenilor: d-na Doina Păuleanu şi delegaţia Tomisului, condusă de directorul Ion Tiţoiu, delegaţie de altfel răspândită prin tot muzeul (gazdele încă nu au aflat). Grigore Simion, fostul director al MAT, povesteşte, surâzând dulce-amar, când, cum şi de ce au ajuns în zestrea muzeului cele paisprezece lucrări semnate Brauner. Cei care le-au vândut muzeului, pentru a avea din ce trăi, au fost Lena Constante şi Harry Brauner (fratele pictorului). Parcă îi şi vedeam cum se despart, rând pe rând, de pânzele care ne înconjoară. Lena Constante făcuse puşcărie politică, în realitatea din anii ’60 astfel de dezmoşteniţi nu aveau prea multe drepturi. 14 drame, în tot atâtea instantanee. Culoare, detaliu, tuşă şi volum – iată lucrări surprinzător de sigure, pentru un debutant (majoritatea sunt datate 1923). Reţin „Adam şi Eva“, „Portret de femeie“, „Muncitoare“ şi „Turnul Mănăstirii Antim“. După momentul discursurilor, arunc o ultimă privire în sala mare, pustie, plină de lumina rece de neon, în care simezele se înşiră, tăcute, de-o parte şi de cealaltă a camerei. Vocile au tăcut, cei morţi stau lângă ai lor, iar noi cu ai noştri. Singurătatea acestor pânze dezgropate/dezbrăcate de istorie e dezolantă. Nici nu mai îmi mai vine să plâng. Tac. În hol, schimbăm câteva cuvinte cu gazdele, bem o cafea, fumăm o ţigară, şi brusc ne trezim înapoi în maşină, gonind nebuneşte (deşi nu ne urmăreşte nimeni), către „Doi iepuraşi“, o cârciumă, zice-se, pe lângă Babadag... Vali ştie mai bine. Totuşi, continuu să mă întreb: cum de-am plecat atât de repede? Şi... încotro?

automatic joy

Pe drum, la adăpostul întunericului, vorbim despre ce s-a întâmplat la Tulcea. Maşina face stânga la un moment dat şi opreşte într-un popas care seamănă izbitor cu cel din Bucegi, excepţie făcând o căruţă care străjuieşte intrarea, abia ghicindu-se sub o instalaţie electrică multicoloră. Ah, ce căldurică! Luăm un vin fiert asupra căruia ne concentrăm aşteptările, sperând ca restul drumeţilor să ne ajungă repede din urmă. Mugur are chef de vorbă, Vali îi face pe plac şi îl provoacă discret. Marian îi ascultă şi punctează cu câte o poantă. Aproape de ora 19.00, intră în restaurant Carmen, Iulia Pană şi dl. Titus Rusu.
– Stăm numai 10 minute! Hai, ziceţi repede ce-aveţi de zis, că ne grăbim să ajungem în Constanţa! se zburleşte Carmen la noi.
– Nu înţeleg! Aţi zis că vreţi să stăm la „una mică“! se bosumflă Mugur.
– Ei, lasă, că beţi totuşi o cană de vin fiert! încearcă Vali un compromis.
Ciocnim şi începem să punem ţara la cale. Iar cele 10 minute ameninţă să se transforme într-o oră...

that is why i want a coin-opperated boy

Ne vine o idee care avea să coloreze – la propriu – evenimentul de a doua zi (ediţia constănţeană a festivalului Primăvara poeţilor): poezie spontană în timp real, omul şi versul... Fiecare scrie fără să ştie ce a scris cel de dinainte... Ne pufneşte râsul, când ne trece prin faţa ochilor posibilul scenariu al momentului. Să vedem cât chef de experimente vor avea mâine „subiecţii“!
Încă o cană de vin, dar pe fugă... Pe deasupra ei prinde contur o dispută între Iulia şi Mugur, legată de filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor. Suntem spectatorii unei comedii amare: amândoi au dreptate, dar nu pot ajunge la un compromis. Revenim la subiectul „mâine“. Încercăm să ne concentrăm, dar nu prea reuşim, alunecăm în derizoriu. Numai vocea serioasă a lui Carmen ne readuce la realitate:
– E târziu deja... Voi mai staţi, dacă vreţi, noi plecăm acuşi!
Şi duşi au fost, în ciuda protestelor noastre. Ne rămâne să admirăm decorul rustic cam ostentativ, un amestec neclar în care predomină elementele de folclor – dar unul „de vitrină“. Pe o scală de la 1 la 10, cei „doi iepuraşi“ au primit nota 7 la design interior şi nota 10, pentru vinul fiert, că de atmosferă ne-am ocupat noi: de la disputa aprinsă, trecând prin Primăvara Poeţilor, am ajuns să vorbim de poezie şi talent... Puţin înainte de ora 21.00, ne-am reluat locurile în camera motorizată (camera cu o cameră, nu cu două – aşa cum aveam să aflăm că se poate, a doua zi) şi-am pornit din nou la drum...

who could ever ever ask for more

Noaptea, privită de la înălţime, Constanţa aduce un pic cu Los Angeles-ul popularizat în filmele americane: un oraş generos, pestriţ şi capricios. Mergem repede, ca să scăpăm de frig. Sunăm îndelung la interfonul amicului George. Şi sunăm. Şi sunăm. Şi… nimic. Mugur îşi dă seama brusc: nu aici trebuia să ajungem, ci dincolo. Renunţăm la autobuz şi iuţim pasul, comentând despre înghesuiala inimaginabilă din Bucureşti – un coşmar devenit realitate. Puţin după ora 22.00, aterizăm în sufrageria amicului amintit şi îl salutăm pe oaspetele bucureştean, poetul Paul Vinicius. Bem vin, mâncăm mucenici. „Minimal, dar mişto“, cum ar spune un amic. Cum a fost la Tulcea?!? Nu pare să intereseze pe cineva subiectul, aşa că nu detaliez. Şi nici la concertul Kumm nu am mai ajuns. E o zicală: după prima scânteie, nu mai laşi din mână cremenea…

can you extract me from my plastic fantasy?

După miezul nopţii, dintr-o dată, un urlet ne trezeşte din reverie. Se ştie că, dacă laşi o rană netratată, se infectează. Aşa şi cu orgoliile oamenilor – dacă nu ai grijă de ele, riscă să-ţi explodeze în faţă. Seara cu pricina n-a făcut excepţie. Mai mult de jumătate de oră de infern, răsărită din senin în echilibrul dintre convivi. Ne certăm pe chibrituri, când casa ia foc. Era momentul să plecăm acasă. Şi mergi, mergi, neică, doar nu mai ai de ales, la ora asta...

I didn’t think so but i’m still convinceable

Plimbarea ne-a alungat somnul. E vremea taclalelor. Somnul îmi dă ghes, Marius picoteşte lângă mine. Deşi încerc să rezist, spre ora şase adorm buştean. Mă trezesc în panică, după o jumătate de oră: Marius e la uşă. Dar unde e… Nu mai trebuia să fie şi altcineva aici? Buimacă, îmi amintesc cu o secundă întârziere că era vorba de Mugur. Care nu mai e de găsit pe nicăieri. A plecat fără să-şi ia la revedere, după ce vorbise, câteva minute bune, cu doi oameni care dormeau duşi…

eşti un pricolici lipsit de talent!

Mă pregătesc pentru întâlnirea din clubul Doors, următoarea oprire în călătoria de martie. A început să plouă, perspectiva nu prea e roz. Sala se umple văzând cu ochii… Zece mese, la care s-au adunat colegi, prieteni şi invitaţi, printre care îi zăresc Harry şi Manuela Tavitian, care tocmai au revenit de la Braşov. Carmen întreabă: cu ce începem? cu filmul de scurt metraj? să spună autorul câteva cuvinte! Autorul (M.G.) spune play!. Ce? Zapping poetry. Zece minute de Bycle race (în chineză) şi Coin operated boy (Dresden Dolls), în semiîntuneric, iar pe sub şuvoiul sonor, de plastic, câteva sute de screenshot-uri, rearanjate într-un puzzle accidental, o mărturie indirectă despre poezie: angoasele mai mult sau mai puţin conştiente, locurile comune ale vieţii omului modern, cu superficialităţile şi profunzimile moştenite. Pe la jumătatea filmului, un mic haos sonor, prelucrarea unei alte piese Dresden Dolls, surprinde publicul. Cineva (hait!) dă sonorul mai încet. Nu, nu trebuia! Spectatorii încep să se fâţâie, semn că povestea se prelungea prea mult. Aş fi spus „gata“ imediat după „diagnosticul“ unuia dintre personajele din film: eşti un pricolici lipsit de talent!. Două cadre mai la vale, a venit şi confirmarea: „Ai dreptate. Sunt un ratat!“. Dar, dacă s-ar fi oprit acolo, ar fi lipsit chiar o jumătate din poveste. Ori totul, ori nimic…

urmează o urmă adâncă

De la film, la poezie, în lectura autorilor: Paul Vinicius, George Vasilievici, Amelia Stănescu, Gili Mocanu, Marius Pârlogea, Diana Iepure şi Iulia Pană. Voci diferite, stiluri foarte diferite. Versurile lui Marius, deloc comice, au fost totuşi punctate cu un hohot de râs general: să nu cumperi niciodată un motan tatuat care vorbeşte... În poemele lui Paul s-a simţit respiraţia îngerului negru moştenit de la Jim Morrison (un oraş mare, în care singurătatea la cub bea la aceeaşi masă cu nenorocirea la pătrat); cu Amelia am făcut un ocol prin hăţişurile limbii franceze; cu George am înghesuit două camere într-una singură (urmând îndemnul noului său volum de poeme: „O cameră cu două camere“); cu Diana am văzut poezia la vârsta lui „eu“; Gili a ales un „r de la curaj extrem“, proptindu-l într-o întrebare retorică: de ce trăieşti?, pentru ca, odată cu poemele Iuliei, interogaţia plină de nerv să lase loc experimentului despre care vorbisem cu o seară în urmă: poezia spontană… Da, suntem spontani, dar nu oricum…

O, gringo, mai ştii ceva de prietenul meu, ringo?

Zece ştraifuri, câteva zeci de condeie şi tot atâtea feluri de a transcrie realitatea unei secunde, în 125 de versuri. Urmăresc reacţiile celorlalţi, în timpul exerciţiului: cine trage cu ochiul la vecinul care se concentrează să scrie pe ştraif (dar ce scrie?), cine îşi aprinde o ţigară, cine ia o gură de ceai, cine vorbeşte la telefon… Şi să vedem ce-a ieşit. Pe scenă, Paul Vinicius face onorurile. Îl ajută Vali, care îi înmânează manuscrisele rând pe rând, spre dezvăluire. Iată şi un alt fel de radiografie a „subiecţilor“. A rămas numai vocea din ei, transformată de tonul neutru al cititorului, care pune dintr-o dată „Punct!“ şi părăseşte scena. Fir-ar să fie de treabă, parcă toate se întâmplă acum în faţa mea şi cu o secundă mai devreme! Îmi amintesc de cele trei cărţi care au trecut aproape neobservate, pe lângă noi, de parcă ar fi fost o marfă de contrabandă: „O cameră cu două camere“, „Sport“ (Gili Mocanu) şi „Colonia Graffiti“ (teatrul lui Paul Vinicius, volum recent lansat şi deja premiat). Căci au fost clipe de graţie dăruite prietenilor: redesenate cu umor de Gili, frunzărite nervos de Vasilievici, înmânate de Paul cu o suprinzătoare timiditate. Îi las în urmă şi pe cei trei poeţi – fiecare cu drumul său: către mare, către următoarea staţie a vieţii – şi mă îndrept către următoarea pagină albă.

şi aşa s-a hotărât ca în ziua aceea să mănânce numai căpşuni cu frişcă

subscribe now. subscribe now. subscribe now. subscribe now. subscribe now. subscribe…

Îndemnul revine obsesiv în Zapping poetry. Abonează-te la orice, de la impresii şi până la certitudini, căci fiecare trăieşte un anotimp tihnit, cât timp se abonează. Cât timp suntem regulamentari în înstrăinarea noastră. A venit însă vremea să ne eliberăm. Nu se ştie când şi cum vom face acest pas. Poate odată cu evadarea în după-amiaza presărată cu o urmă de soare timid. Marea te aşteaptă după colţ, cu promisiunea ei. Poezia s-a terminat. Sau, cine ştie, abia acum începe.

11 martie 2006

Constanţa