Umbra

E imposibil să nu-l recunoşti. A trecut cel puţin o dată pe lângă tine. Cu aerul lui un pic distant, un pic distrat, întrebând uneori norii de sănătate, alteori scormonind prin buzunare după ţigări – ah! iar am uitat ţigările acasă! –, este unul dintre cei pe care vei dori să îi citeşti. De ce? Pentru că este mereu în întârziere undeva şi totuşi are timp să se oprească, cu o avalanşă de cuvinte neanunţate, bine ticluite, colorate, sclipitoare, hazlii, profunde, zornăind ca nişte bănuţi de argint aruncaţi într-o fântână de mănăstire. Are timp să dăruiască. Şi uite-aşa trec orele, trec multe ore. Câtă risipă! Dar cine este cel care trece? Cine rămâne în urmă? O siluetă, o umbră aproape, într-o încăpere/o lume în care oamenii au uitat să asculte. Aceasta nu este o repetiţie, nu aici este spectacolul, dragilor! Nu v-am chemat aici ca să mă ascultaţi pe mine, pare a spune umbra. Nu înotaţi în mine. Nu acum! Şi îşi reia locul printre noi, închizând căile de acces cu un zgomot scurt, plin de nerv.
Ca şi istoriile lui Mugur Grosu, în care prezentul se transformă în intertitlu, articolele din acest volum, frânturile de trecută „măcelărie“ (de presă) recompun, într-un mozaic subiectiv, perplexităţile pe care şi noi le împărtăşim cu semenii noştri, dar rareori găsim răgazul şi condeiul de a le caligrafia pe hârtie (kalligráphia, ngr.: scriere frumoasă) sau pe vreun petic virtual de jurnal. Privită din acest unghi, publicistica sa nu are nimic „frumos“ (mincinos!), ci reuneşte descoperirile (şi, în mod necesar, dezamăgirile) unui idealist care, în trecerea lui prin lume (nu numai a presei), nu s-a maturizat într-un mizantrop, ci dimpotrivă, a continuat să o radiografieze pe un ton când melancolic, când plin de ironie, dar fiind întotdeauna sincer şi pasionat, în demersul său. Cu fiecare text, lumea se dez_vrăjeşte, se dez_văluie, se ajunge cu un pas mai aproape de adevăr. Creştem, hrănindu-ne din oglinda naivităţii, transfiguraţi de loviturile pe care le primim. Dar ce este adevărul?
Şi totuşi, autorul nu ajunge la un „război cu toată lumea“, aşa cum se declara cu decenii în urmă Eugen Ionescu, în volumul său de publicistică. Păstrând proporţiile, statement-ul constănţeanului Mugur Grosu – privit între demersurile unor contemporani precum Radu Pavel Gheo sau Andrei Codrescu – cucereşte prin prospeţimea neşlefuită a limbajului, prin inedita recuperare a oraşului interior (Constanţa sa surprinzătoare, aproape apocaliptică), dar şi prin facultatea neştirbită de a-şi exersa mirarea – copilăreşte, aproape – cu un entuziasm care îi trădează originile de poet. Pentru cei care nu „posedă organ“ pentru aşa ceva, această carte va fi un prilej de a învăţa câte ceva despre uimirea îndrăgostită – de lume, de amănuntele ei (aparent) insignifiante şi, nu în cele din urmă, de oameni.
De curând, Mugur Grosu s-a întors acasă, împlinind şi destinul „chiustengean“ al acestei cărţi. Aşadar, opriţi-vă o secundă din măcelăria proprie şi-l veţi regăsi acolo, în fiecare dintre voi, pe autorul acestor instanţe personale. Şi, ca să-l parafrazez pe Mugur, poate veţi înţelege de ce „nimeni nu are nevoie de nimeni“, de ce nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Ne rămâne să (ne) citim.