Urma lui Zahir

Sâmbătă 8 octombrie, ora 10.00. Conferinţa de presă. În holul strălucitor al Hotelului Hilton, Coelho zâmbea larg, într-un afiş promoţional. În sala Regina Maria era mare agitaţie: cameramani, fotoreporteri, oficialităţi de la Humanitas. Paulo Coelho a coborât din camera de hotel puţin după ora 10.00, flancat de Gabriel Liiceanu (directorul editurii) şi de Simona Kessler (agentul său literar, pentru România). Cuvântul de deschidere i-a aparţinut primului amintit şi s-a constituit într-o adevărată disertaţie despre viaţa, opera şi intenţiile creative ale oaspetelui sud-american. Liiceanu şi-a rostit discursul rar şi răspicat, „nemţeşte“ cum s-ar zice, doar subiectul în discuţie salvându-ne de plictiseală şi de impresia că însuşi invitatul devenise nerăbdător. Conferinţa propriu-zisă a durat ceva mai mult de o oră şi a cuprins vreo treizeci de întrebări foarte diverse, care au trădat fie o lectură atentă a romanelor şi o cunoaştere detaliată a biografiei autorului brazilian, fie foamea de senzaţional, după cum s-a nimerit. S-a vorbit despre motivele venirii sale în România, despre cum îşi scrie cărţile, despre autorii preferaţi, despre sport, dar şi despre politică.

Un moment insolit, în cadrul conferinţei, a fost intervenţia unui participant care i-a recitat lui Coelho un catren în germană – pe care Simona Kessler l-a tradus, dar nu la microfon, astfel că nu puţini au fost cei care au rămas cu impresia că au trecut pe lângă o frază memorabilă, din moment ce în comentariu se amintea de Cimitirul Vesel de la Săpânţa. „Foarte adevărat ceea ce aţi spus!“, i-a întărit spusele Gabriel Liiceanu. Păcat că nu am înţeles mai mult, aşa că, volens-nolens, a trebuit să o credem pe gazda noastră. Al doilea moment interesant l-a avut ca protagonist pe un funcţionar indian, care i-a recitat scriitorului din Mahabharata. Faţa lui Coelho s-a luminat şi a amintit de Bhagavat Gita, o altă carte dragă sufletului său, din care a şi adaptat un citat: „viaţa este o luptă, ridică-te şi luptă pentru visele tale“. A vorbit cu exaltare nedisimulată, în acord cu momentul.

Fireşte că-l interesează ce spun criticii literari; omul este zoon politikon, aşadar, pentru animalul social, „a face politică“ nu presupune automat apartenenţa la un partid sau altul; în Iran nu i-au fost confiscate cărţile (este vorba de lansarea lui Zahir), ci a fost vorba de un „complot“ al editorilor nemulţumiţi de lipsa exclusivităţii... Zahir este exact 50% autobiografic, în măsura în care toate cărţile sunt autobiografice şi au chiar vârsta scriitorului, plus vremea în care au fost scrise. Poartă cărţile în suflet, le creşte şi apoi le aşterne pe hârtie rapid, le „transcrie“. Un sfat pentru tinerii care aspiră să devină scriitori? Trăiţi, apoi scrieţi! Ascult şi parcă am în faţă o rudă îndepărtată, care a sosit să mă viziteze, ridicându-se, cumva, drept din mijlocul cărţilor sale: „Nu cred în fericire, ea este asemenea unei după-amieze de duminică în care nu mai ai nimic de făcut, deci trebuie să te lupţi pentru sens şi de acolo să îţi extragi bucuria şi forţa de a merge mai departe. Omul are o misiune şi dacă nu şi-o îndeplineşte, înseamnă că a dat greş în toate“. Nu prea-s de acord, dar se pare ca n-am încotro...

Sâmbătă 8 octombrie, ora 11.30. Sesiunea de autografe. După ce a reuşit să răspundă tuturor celor care au vrut să-i adreseze întrebări, Paulo Coelho s-a ridicat de la masa presei şi a fost asaltat de mulţimea de fotorporteri şi jurnalişti care doreau autografe. Un adevărat happening, în care s-a strecurat şi un autograf pentru Gigi Becali. Cocktailul care a urmat conferinţei s-a prelungit mult peste ora 12.00, iar publicul adunat în faţă la Humanitas – Kretzulescu a început să dea semne de oboseală – startul sesiunii de autografe fusese anunţat la ora 11.30...

Înăuntrul librăriei, domnea o mare de roşu şi de portocaliu, în mijlocul căreia valul de oameni se îngroşa din ce în ce mai tare. Din loc în loc, aceleaşi afişe ca şi în holul Hiltonului, apoi un „ţarc“ amenajat pentru presă, lângă „rafturile lui Cărtărescu”, un alt clasic în viaţă, român de astă dată...

În sfârşit, apare şi vedeta!

Cale de câteva sute de metri, după ce a traversat Piaţa Palatului împreună cu gazdele sale şi deja un pic obosit, Paulo Coelho este pieton în Bucureşti. Lumea zâmbeşte şi se aşază la rând cu răbdarea de rigoare. Până la ora 14.30, ora la care ar fi trebuit să se încheie sesiunea de autografe, se perindaseră prin faţa autorului vreo sută de persoane, iar din estimările Humanitas a fost vorba de o sesiune de autografe întinsă pe patru ore, cu un record de 2.000 de semnături. Dar ce înseamnă cifrele? Pură statistică, pe lângă bucuria posesorilor râvnitului autograf!

Impresionantă maniera în care s-a acordat întâietate mamelor cu copii, binecuvântarea venită din partea preotului ortodox, dar şi ordinea şi atmosfera paşnică, fără incidente, în care s-a desfăşurat evenimentul (spre deosebire de şedinţa de autografe de la Tokyo, de exemplu).

Sâmbătă 8 octombrie, ora 21:00. Urma lui Zahir. În încheierea zilei agitate, pentru relaxare, o plimbare la şosea şi un concert. Urma. După lansarea noului album, Anger as a gift, formaţia şi-a reluat seria de concerte, oprindu-se într-un club central, plin de studenţi, un loc tocmai bun pentru o seară de sâmbătă petrecută între prieteni. Cu o bere în faţă, ascultând probele de sunet întrerupte de vreo o piesă la modă în anii ‘90, ne-am trezit ridicaţi de la masă, sub cuvânt că era rezervată. Şi iată-ne şezând pe trepte, ca rândunelele pe sârmă, la un metru de scenă, într-o înghesuială teribilă. Pe deasupra noastră circulau netulburate sticlele de bere, din mână în mână, se scuturau ţigări, la nimereală, de parcă ne-am fi aflat cu toţii într-o uriaşă scrumieră. Lumea se fâţâia de colo colo, deja nerăbdătoare. La ora 21.30, Mani Gutău (solistul) a anunţat nu începerea concertului, ci... furtul chitării lui Dan Byron, colegul său de trupă, furt ce se petrecuse cu câteva minute în urmă, chiar lângă scenă. Rumoare. Nervi. Să mai ţină sau nu concertul?!… Se decid să nu îşi dezamăgească publicul şi, după ce se găseşte o chitară de împrumut, concertul începe.

Dar... cu stângul: „Sper ca individul care a furat chitara să facă SIDA!“, spune Mani la microfon, plin de năduf. Glumă proastă. Trecem peste asta, pentru că vrem să ne simţim bine, însă amintirea replicii persistă. Studenţimea euforică (media de vârstă în public se apropie de 20 de ani) nu pare deloc tulburată, trăieşte muzica, dansează, comentează. Îi cedez aparatul de fotografiat unui prieten dornic să imortalizeze momentul. La sfârşitul călătoriei, urmele se văd: hainele – pline de praful fin al scrumului de ţigară şi stropite cu bere, vreo două sute de fotografii, bateriile aparatului pe zero, ochii roşii, o foame de lup şi auzul uşor atins de sutele de decibeli care ne-au ţinut „în priză“ mai bine de trei ore. A fost o noapte lungă, cu o ultimă mare surpriză. Pe la jumătatea concertului, tocmai când ne era lumea mai dragă, mixerul digital din club a suferit o defecţiune tehnică serioasă, după ce, pe parcursul serii, mai încercase de câteva ori să îşi „dea demisia“. O pauză de o jumătate de oră, pentru toată lumea: formaţie, personal, plus toată suflarea melomană. La nici cinci minute după restart, acelaşi Mani, cu o irepresibilă sinceritate, anunţă:

„– Şi acum, doamnelor şi domnilor, o surpriză pentru dumneavoastră! Din îndepărtata Brazilie, iată-l venind în mijllocul nostru pe scriitorul te-le-no-ve-lis-tic, Paulo Coelhooo! Să-i urăm bun venit!”

A urmat un moment de pauză. Poftim? s-a auzit un murmur, străbătând publicul. Cine?! Unde?! Şi iată-l, coborând scările, la braţ cu Simona Kessler şi Cristina Ţopescu. Este chiar el, autorul Zahirului, back in black. I se face loc prin faţa scenei, prietenul cu aparatul meu foto ratează un prim stop-cadru în exclusivitate (nu-i nimic, vor mai fi şi altele, dacă nu-l concediez!), concertul începe şi, spre surprinderea noastră, se repetă într-o mare măsură, astfel că avem parte de două concerte într-o singură seară. N-am auzit vreo reclamaţie, toată lumea râdea, cânta şi dansa, băieţii se relaxaseră şi ei, cântau cu toată forţa, deşi chitara împrumutată nu suna chiar la fel... Oboseala îşi spunea cuvântul.

Către ora unu, după câteva pahare de bere rece şi o porţie sănătoasă de dans şi muzică underground (la propriu şi la figurat), brazilianul şi gazdele sale se retrag. La scurt timp, concertul se încheie într-o notă înaltă, formaţia cerând voie (sic!) să bea o bere în cinstea chitării pierdute.

Sâmbătă, ora 2.10. Scenarii (im)posibile

Paulo Coelho se află din nou în camera sa de la Hilton, pe care a părăsit-o cu mai mult de 16 ore în urmă. Încearcă să adoarmă.

Cei de la Urma petrec, tot în club, minus o chitară şi plus un concert reuşit.

Noi ne îndreptăm spre casă, printr-un oraş pe jumătate tăcut, pe jumătate cu chef de vorbă, lăsând în urmă pieţe adormite, tineri pe picioroange, cerşetori ameţiţi, magazine non-stop care nu mai au mâncare, câini vagabonzi la fel de flămânzi ca şi noi.

Urma Zahirului se conturează pe ecranul finalului de zi. Ne luăm la revedere, traversez, îmi aprind o ţigară şi mă îndrept agale spre casă, gândindu-mă cum să scriu despre toate acestea.