Era în prima zi a anului. Se treziseră dintr-o beţie plină de melancolie, semănau cu nişte pensionari morocănoşi. Din balconul de la etajul trei, Pasărea se uita fix în ochii cerului. Vast, alb, nescris, fără nici o surpriză în afara profunzimii sale, pe care se proiecta silueta uscăţivă, aproape feminină a Păsării, cerul era însuşi viitorul. Nu ştia dacă era al lui sau al ei. Indiferent de posesor, era nescris. La câţiva paşi în urma lui, fata privea scena fără să scoată o vorbă. Fusese la un pas de a trece cu vederea adevărul care stătea cu spatele la ea şi, în acelaşi timp, o privea direct în suflet.
– Am înţeles! Am înţeles! strigase ea atunci. Viitorul ei şi viitorul lui erau ca sensurile unei autostrăzi, două paralele perfecte pe cerul clar de ianuarie. Pe autostrada aceea încă nu fusese scris nimic. Într-o clipă, Pasărea s-a desprins şi şi-a luat zborul, fără a privi înapoi. O privea cum zboară peste lacul îngheţat, cât mai departe. Ştia că ea nu va putea să zboare aşa niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu