Scurtă călătorie a zâmbetului

În ziua aceea Zâmbetul se trezi devreme şi o porni prin oraşul încă adormit în căutarea un tovarăş de hoinăreală. Se întâlni la un moment dat cu Rictusul şi Grimasa, îşi dădură bineţe şi îşi văzură fiecare de drum. Zâmbetul îşi cunoştea prea bine rudele, nu prea îi plăcea morga lor. El era deopotrivă de zglobiu, timid, nestatornic şi jucăuş. Oamenii îl prindeau uneori într-o clipă de atenţie concentrată, alteori le scăpa printre degete, graţie unei amintiri pe care unul sau altul le-o aducea în faţa ochilor. Zâmbetul ştia că are un je ne sais quoi care îl deosebea de rest şi de aceea îşi permitea din când în când să se răsfeţe cu cei pe care îi întâlnea şi pe care îi locuia şi fără ca aceştia să ştie. De pildă, nou-născuţii. Cu ei îi plăcea să vorbească, pentru că ei, neştiind încă limba oamenilor, o ştiau prea bine pe a lui. Abia atunci era fericit cu adevărat. Mai dese erau însă momentele în care rătăcea fără ţintă în căutarea unui Asemănător, ciocnindu-se de tot felul de oameni. Îi ştia prea bine: Resemnatul, Fricosul, Mâniosul, Indiferentul, Fericitul, Egoistul. Cu ei nu prea vorbea, se lăsa stăpânit un pic de ei şi se elibera rapid din strânsoare, fugind mai departe către dealurile din sud, la vânătoare.
În ziua aceea, s-a oprit la amiază lângă o bancă oarecare din parc şi s-a uitat în jur. Parcă se schimbase ceva în aer... La câţiva paşi înaintea lui, după o îndelungă plutire, se oprise din zborul său chiar acela pe care îl căuta. Neobişnuit! Era timid, melancolic, aproape transparent, un pic grav, un pic concentrat, cât se poate de sincer. El era acel Asemănător pe care şi-l dorise, pe care îl aştepta de multă vreme: zâmbetul-geamăn. Acum, că-l găsise, îşi dădea seama că era mulţumit să-l privească de la depărtare, cu un calm senin, ştiind că va fi mereu prin preajmă. Era suficient.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!... îşi spuse atunci Zâmbetul, pornind către casă. Deşi în realitate nu se schimbase prea mult, de acum nu se mai simţea stingher, putea să-şi întâlnească toate rudele vitrege, putea să le ţină piept tuturor nemulţumiţilor şi bosumflaţilor. Nu îi mai păsa, ştia că, undeva, cineva îl sprijinea în singurătatea lui, fără să o ştie. Era cea mai bună variantă a adevărului, până la inventarea perechii de aripi care va adăposti două suflete, în loc de unul. Până atunci, zâmbiţi şi priviţi în jur! Ce Asemănător are astăzi zâmbetul vostru?