Stop-cadru: gelozie – citeşte nu ştiu ce despre Hawking pe internet, îi zic că am o carte de-a lui Hawking, nu zice nimic, mă oftic şi plusez, îl fac nesimţit (!), tace în continuare, îi zic că renunţ la şah, continuăm în altă zi, ok? Tot nimic. Se tace a păcăleală, bag seama.
Continuare: în maşină, cei doi glumesc pe bancheta din spate, sub supravegherea mea atentă. Aşadar, care ar fi cea mai bună variantă a adevărului?
Stop-cadru: El e oglinda mea. Uitându-mă la el, mă uit la mine. Dacă l-aş înţelege, probabil că m-ar dezamăgi grozav. Nu-mi e pe plac decât închipuirea mea. El este aşa cum l-am văzut azi când ne-am întâlnit şi când a venit în urma mea, mustăcind, mulţumit că nu-l observasem (!). Peste imaginea asta, Dilemateca în chioşcul Cuget Liber – veşnic închis. Numărul din iunie. Semne, peste tot. E vremea să aflu cine sunt în absenţa oglinzii pe care mi-o oferă el.
Continuare: el e un copil mare, un copil neîmblânzit, fără adâncimi, fără poveştile pe care le vezi îngăduindu-ţi un zâmbet. Zâmbetul despre care ai scris, atribuindu-l lui, când, de fapt, este chiar zâmbetul tău. Definirea continuă.
Chiar, vrei ceva? m-a întrebat el la finalul zilei.
Mi-am întors privirea: Din partea ta, nimic. Deşi... aş vrea ceva.
Poţi să mă omori?
Poţi?
Nu te joci cu iluziile oamenilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu