răsăritul (III)

- Putem continua așa la nesfârșit, ai spus acum o vreme. Putem să sărim peste toate apusurile din lume, alegând doar răsăritul, mai spuneai.
- Ce rost are, când cartea s-a închis? te-aș întreba eu acum. Mi-ar plăcea să-mi poți răspunde.

De ce?! Pentru că drumurile noastre nu seamănă, răsăritul nu e același. Chiar dacă aș fi vrut să fie-așa, nu era bine, pentru că n-avem nevoie să fim prelungirea nimănui, cu atât mai puțin a unor oameni care nu știu să folosească alfabete alternative. Ar trebui să știi cum sunt ele.

Îmi opresc monologul aici. Privesc pe fereastră. Azi nu vreau să văd soare, nu mai vreau nimic. Însă vrând-nevrând soarele răsare de undeva și apune undeva, oamenii merg pe stradă, pisicile dorm, porumbeii fac mizerie, casele se ridică, bisericile deschid ușile în fața celor care vor veni și tot așa. Nimic nu ne aduce aminte de ziua de ieri, doar de cea de mâine. Nici măcar nu e gravă chestia asta. E bine să privești înainte și să încetezi cu tot ce te ține pe loc. Chiar dacă…