răsăritul (XII)

"I'm in the dark here, I'm in the dark" spunea Al Pacino într-o replică a lui celebră. Chestia e valabilă şi pentru răsăriturile înfăşurate pe roata din vitrina petshop-ului de pe Smârdan. Roata care încă se mai mişcă, deşi şoarecele a dispărut.

Gata, ăsta-i ultimul! mi-am zis azi-noapte. De câte ori n-am vorbit aşa, asigurându-mă de "ultimatumuri" care de care mai caraghioase? Sfârşitul nu se anticipează, el se trăieşte şi, eventual, îţi dai seama de asta după ce s-a petrecut, când în locul plinului descoperi golul, iar în locul culorii, griul.

Răsăritul nu se poate trăi în prea multe nuanţe. El există pur şi simplu, la îndemâna ta, la o distanţă destul de mare ca să nu te rănească, la o distanţă destul de mică pentru a-l ţine minte. Profunzimile şi intenţiile lui sunt numai în capul tău. Răsăritul nu gândeşte, nu are dorinţe, nu are aşteptări. Face acelaşi lucru, an după an, de la începutul până la sfârşitul timpului.

The warmth that comes over the little blue dot we call the Earth...