răsăritul (XIV)

Deschise ochii exact la timp. Pe pernă dormea cineva. N-o recunoştea, experimentul nu reuşise. Respiraţia egală, lipsa urmelor nopţii care trecuse, aerul proaspăt din cameră, lumina care intra pe fereastră nestingherită, devreme-le care era, în locul unui târziu-la-prânz... toate erau semne că se întâmplase ceva. Era foarte atent la prezent, mai puţin atent la trecut. Ştia să folosească funcţia "erase". Nici n-a văzut răsăritul care s-a întâmplat rapid, săgetându-i privirea albastră şi înmiindu-i indiferenţa.
De pe pernă, din somnul care încă nu dispăruse cu totul, cineva îşi liniştea inima şi-şi spunea cu destul curaj cât să întoarcă o lume: n-am fost aici, aici n-a fost niciodată.
Privirea albastră încuviinţă, închizându-se în sine şi apăsând, pentru ultima oară, butonul "erase" al realităţii.
De acum înainte puteau trăi liniştiţi.