răsăritul (II)

Spre cel de-al doilea răsărit am călătorit în linişte, urmărind schimbările de pe cerul de ciment cu care ne-acoperisem. Tăcerea era plină, ca-ntotdeauna, iar întunericul nu ne speria. Vorbeam la plural, deşi nu era nimeni lângă noi. Vorbeam la singular doar când ne doream ceva. În rest, cerul de ciment ne vedea fiecare mişcare: cum ne dezbrăcam de noi înşine, lăsând frumuseţea-n urmă, care erau pricinile de mirare din jur şi cum nu le vedeam... ocupaţi fiind cu decuparea albastrului dintre griuri. Ceasurile au trecut fără veste, aşa cum ni s-a mai întâmplat. N-am văzut soarele peste umăr, ci doar un hohot de râs nestăvilit, rostogolindu-se pe scările abrupte până la subsol, până dincolo de graniţa somnului, pe care-aveam s-o trec (ilegal) în curând. Iar cele 16 ore au trecut fără grabă, fără a lăsa urme. 16 ore de suspensie într-o lume în care nu există păreri de rău, nu există adâncimi şi nici cerul de ciment. Răsăritul acesta, de partea cealaltă a uitării, e din ce în ce mai frumos.