Sunt din ce în ce mai multe imaginile pe care nu le pot lega cu nimic, cu nimeni. Trec în experiența mea ca excentricități, elemente exterioare mie. Au ele un "ceva", dar nu pot să pătrund dincolo de învelișul cu care se protejează, așa că demascarea n-are loc (n-o spun în sens negativ…).
Dacă stau să mă gândesc bine, fiecare dintre noi are un mecanism de apărare pe care trebuie să știi să-l "descifrezi" pentru a pătrunde dincolo. S-ar putea ca acest "dincolo" să fie precum imaginea de mai sus - un peisaj de vară târzie, ca o veste veche pe care-o tot auzi și-ți încălzește inima într-un anume fel.
Căci oamenii au resurse infinite pentru compensare, nu mai încape nici o urmă de îndoială.
(foto, aici)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu