pietonul

L-au strâns de pe caldarâm brancardierii de pe salvare. Ajutorul a sosit prea târziu: şoferul maşinii care venea din stânga nu l-a văzut traversând şi l-a spulberat. A durat o clipă. Era sânge peste tot, mămăiţele din cartier se strânseră pe margine, comentând, servieta zburase la 20 de metri de locul accidentului, haina sfâşâiată îi acoperea faţa pe jumătate. Mai avea încă ochii deschişi, încremeniţi într-o surprindere mută.
- Ăsta chiar a privit moartea în ochi şi-a apucat să-i şi spună vreo două, şopti ca pentru sine unul din brancardieri, punând pe targă antebraţul smuls în urma impactului.
Se aştepta venirea echipajului de poliţie. Cei trei au delimitat locul accidentului, au desenat cu creta pe asfalt poziţia fiecărui „obiect”, apoi s-au aşezat pe marginea bordurii proaspăt vopsite, aprinzându-şi câte o ţigară. Din ambulanţă, de sub o pătură de spital, mortul parcă li se alăturase. Nu-l puteau ignora, priveau către el cu fereală. Corpul zdrobit, pe care sângele nu apucase să se usuce, era cald încă, de-ai fi zis că se doar se odihneşte.
- Săracu’ om! Ce-o să zică maică-sa, când o să afle că fi-su a dat ortu’ popii?
- Pe deasupra, era la doi paşi de casă! Ce-o fi fost în capul lui, să traverseze fără să se asigure? Parcă n-ar fi ştiut trecerea asta de pietoni, n-ar fi mers pe-aici în fiecare zi!
- Ei, şi tu! Ce dacă era în spatele casei? Atâtea zile a avut, s-a închis robinetul, asta e!

Brancardierii, oameni atenţi, îl căutaseră pe mort prin buzunare. Era gata inventarul: un portofel cu 50 de lei, buletinul, chitanţele de la bancomat, legitimaţia de serviciu şi carnetul de student, cheile şi telefonul mobil care, culmea, continua să sune în gol. Unul dintre brancadieri, îndrăzneţ şi mai iute la mânie, îl închise cu de la sine putere:
- O să afli în curând unde-i domnul, doar o să vii să-l recunoşti la morgă!
La capătul celuilalt al firului, izbucni o înjurătură sănătoasă:
- Fir-ar al dracului! Când să te sun, ca să-mi răspunzi?!
N-avea cum şti că, în urmă cu 10 de minute, se hotărâse că posesorul celularului nu va mai răspunde niciodată la telefon, iar intrarea din agendă nu va mai avea ecoul ştiut. Din ce în ce mai slab, va dispărea definitiv din memorie. Adresa de e-mail şi adresa poştală vor fi devenit, peste câteva zeci de ore, o adresă permanentă.

De la etajul doi, din blocul de vis-a-vis, o pereche de ochi curioşi privea scena din stradă în tăcere. N-a chemat-o pe maică-sa, care trebăluia în bucătărie. N-a chemat pe nimeni. Stătea şi privea, plângând. Ar fi vrut să le urle nesimţiţilor ălora că nu se face să cauţi mortul în buzunare, fără ruşine, de parc-ar fi fost doar o pradă pentru corbi. Mulţimea înghesuită nu-i permisese să vadă cine era în ambulanţă. Curând se jenă de curiozitatea ei, la gândul că bietul om o avea şi el familie – părinţi, fraţi, poate chiar o nevastă şi copii.
- Ei ce-or să facă, săracii? se gândi ea.
Nu văzuse până atunci un accident atât de grav, îşi simţea picioarele moi, fără vlagă. Coborî în stradă, încercând să-şi ţină firea. Unul din brancardieri, nu cel care închisese telefonul, o opri lângă bordură şi-o luă la întrebări:
- Cine sunteţi, don’şoară? Aveţi vreo legătură cu accidentul?
- Eu? Am văzut că s-a întâmplat, vreau să văd cine este în ambulanţă... bâgui ea
- A, da? Sunteţi cumva de la presă?
- Ah, nu... Stau în blocul de vis-a-vis... Ştiţi cumva cine e?
- Da, ştiu, am văzut buletinul. E un vecin de-al dumitale, don’şoară. Era, de fapt. Locuie... locuia un pic mai încolo, pe aleea... uite că nu mai ştiu cum îi zice. Parcă Hortensiilor.
- Bloc, scară, etaj? insistă tânăra.
Brancardierul îi dădu toate informaţiile, curios la rândul lui să observe cum tânăra, pe măsură ce-l asculta, se albea la faţă din ce în ce mai tare. Când a terminat, a trebuit s-o ţină, ca să nu cadă din picioare.
- Ce e, don’şoară? Îl cunoşteaţi? Că dacă-i aşa, poate-i anunţaţi familia, că noi...
- Nu, nu cred. Sau poate da... Dar dacă.... vă daţi seama? Nu-mi pot imagina... Pot să urc un pic în ambulanţă, vă rog?

Brancardierul încuviinţă şi-o ajută să urce în ambulanţa veche, delabrată, ba chiar şi trase pătura roşie, boţită, de pe chipul mortului. Tânăra se găsea acum faţă în faţă – dacă se poate spune aşa – cu priveliştea greu de suportat. Era adevărat, îl ştia din vedere pe bărbatul întins pe targă. Îl vedea în fiecare dimineaţă şi seară traversând pe trecerea de pietoni din faţa blocului ei, grăbit şi preocupat, îndesându-şi ochelarii pe nas. Acum nu-i mai avea şi-o privea cu o căutătură uimită, încremenită. Era prima oară când se uita la ea, când părea că o vede, deşi nu mai putea vedea nimic.

De undeva, de deasupra tuturor, bărbatul privea scena – mulţimea, şoferul care aştepta lângă maşina avariată în accident, ambulanţa, brancardierii în salopete portocalii, pe tânăra care stătea lângă ceea ce fusese corpul lui până-n urmă cu un sfert de oră – şi tuna neauzit:
- Cât zgomot! Am crăpat, gata! O să citiţi despre mine mâine în „Libertatea”, poate o să vă vedeţi şi-n poze. Nu vă e de ajuns? Corbilor!
În acelaşi moment, tânăra tresări. I se păru că pe chipul bărbatului fluturase un zâmbet dispreţuitor, deşi era imposibil să se întâmple aşa ceva.
- Ia uite-te la el, nici mort nu renunţă la grimase! îşi spuse ea ca pentru sine.
Din spatele ei, brancardierul îi atrase atenţia:
- Haideţi don’şoară, a venit poliţia! Nu e bine să vă găsească aici!
Fata coborî şi se îndepărtă de ambulanţă, pierzându-se în mulţime. Felinarele de pe stradă se aprinseseră deja, mirosea a tei înflorit, norii se adunaseră peste parcul din apropiere, prevestind o furtună de vară. Lăsă în urmă agitaţia, urcă în casă şi se culcă. Ştia că a doua zi, dis de dimineaţă, îl va vedea pe bărbat traversând grăbit pe trecerea de pietoni, la fel de neantent ca întotdeauna.
- Până la urmă, pisicile au nouă vieţi! De ce n-ar avea şi oamenii, în amintirile noastre? îşi spuse ea, înainte s-o fure somnul.