plictiseală

M-am plictisit de tăcerea cu care te înveleşti de fiecare dată după ce termini masa. Sătul, cu ochii mici, picoteşti, te uiţi în zare şi te gândeşti la ale tale.

Oamenii, obiecte care fiinţează, se opresc la marginea ta şi te privesc cum nu-i mai poţi privi tu, odată ce treaba lor s-a încheiat.

Respir, spuneai odată. Însă a respira nu implică numai o mişcare ritmică, automată, permanentă. Dacă nu respiri, eşti mort. Truism. Dar respiri sprijinindu-te pe binele venit de la alţii, indiferent de numele lor, de calitatea pe care o au, de ceea ce îşi doresc. Dacă te ajută să respiri, e bine. Cui nu-i convine, să plece să ajute pe alţii, în alte părţi. Oamenii sunt cea mai ieftină materie primă, nu-i aşa?

M-am plictisit să fac gesturi largi, pentru că le fac de una singură. M-am plictisit să curăţ după zilele în care dispar de pe faţa pământului, să fac ordine în lucrurile care nu îmi aparţin. M-am plictisit să încerc să fac linişte în ograda asta cu găini turbate, în care fiecare vorbeşte pe limba lui.

O să tac un pic şi nu o să mă mai plictisesc, sunt sigură.