cel care purta ochelari

Acum mulţi ani am cunoscut un om alunecos. Avea dublul vârstei mele de atunci şi, la prima vedere, părea un tip vesel care ştia să povestească aproape orice astfel încât să te facă să râzi. Nu te plictiseai cu el. La un pahar de vorbă sau dimineaţa la cafea... era tot numai un zâmbet.
Asta, dacă nu-i ieşeai din cuvânt. Cum se întâmpla să ai o părere proprie sau - mai rău - să-l contrazici, cum te taxa şi i se înnegura privirea. Începea să privească pe deasupra ochelarilor cu o căutătură rea, albastră, rece. Îţi îngheţa sângele în vine şi căutai să adaugi ceva care să-l liniştească, să-l facă din nou să glumească.
Era tiranic, în felul lui. Nu spunea aceeaşi poveste de două ori în acelaşi fel şi nu dădea amănunte despre el însuşi. N-am aflat aproape nimic util despre el, deşi am petrecut mai bine de o săptămână împreună cu el şi alţi prieteni. A "alunecat" în uitare şi s-a ficţionalizat pe măsură ce-au trecut anii. Am încetat să mă mai gândesc la el, la ce trăisem. Ajunsese nu mai mult de o amintire depărtată, când l-am întâlnit, acum ceva vreme, pe cel care-l copiază aproape perfect.
Văzând asemănările dintre ei, mi-am dat seama că nu sunt nici originali, nici deosebiţi. Sunt doar doi oameni pe care s-a întâmplat să-i cunosc la un moment sau altul din viaţa mea. Abia faptul că seamănă atât de bine mă nelinişteşte. Aici e un semn de atenţionare. Ce fac cu el... voi vedea :).