aproape mort, aproape viu

Chiar lângă tine sunt oameni şi poveşti cât se poate de interesante. Deschizi calculatorul şi ele sunt atât de aproape... la o aruncătură de băţ: pe yahoo 360, pe blogurile personale... Îşi au viaţa lor separată: separându-se de tine, unindu-se cu tine. Şi tu te bucuri să-i primeşti.
În seara asta am primit un telefon pe care-l aşteptam demult. Nu ştiu ce m-a mirat mai mult la el - tonul sau poate vehemenţa cu care-mi spunea să am grijă de mine, să fac ce am amânat să fac atâta timp.
Pânza de păianjen şi plasa pentru fluturi sunt totuna, când la capătul celălalt al firului auzi un "ce vrei tu, mă?". Ca şi cum ai deranjat sferele din jocul lor imperturbabil, cu un gest peste măsură de viteaz. Te poţi întreba cel mult a cui e pânza şi-a cui e plasa, dar autorul lor (ce ironic!) e acelaşi.
Pentru unii dintre noi, postul ăsta este cât se poate de previzibil, pentru că există cuvinte între noi (şi nu numai). Iată de ce nu vreau să le înşel aşteptările şi le spun - m-am înţelepţit, mâine o să pot mai mult. Dar ştiu singură că o să compar o dimineaţă cu alta, un răsărit cu altul... şi nu îmi va părea nimic schimbat sau deosebit. Sau prea puţin. De ce, nu ştiu.
Mi-e poftă să mor şi nu am pe cine executa...
O să încep cu mine însămi.