chimioterapie

Mă uit la umbrele pe care le aştern în urma mea nopţile nedormite. Mulţumire? A fost, câtă vreme am putut să nu-mi doresc nimic. Dădeam un fel de „tot” (oarecare) şi obţineam un „tot” la fel de aproximativ, condimentat cu tot felul de expresii ciudate, puţin măgulitoare. Nu mai trăisem aşa ceva, mi se părea interesant de experimentat. A fost bine până când experimentele astea au început să muşte din carnea mea, să se adeverească într-o boală periculoasă, atotstăpânitoare.
Azi iau pastile ca să-mi treacă. Fac chimioterapie sentimentală. Ajută? Probabil. O să treacă? Foarte probabil. Când? Nu ştiu. În curând.