ce să mai vorbim...

"Eu sunt un om pe nişte scări..." spunea un vers de la Pasărea Colibri. Nu ştiu de ce, dar am cântat piesa asta toată ziua, într-o frenezie nebună. N-am reuşit (mai) nimic în pauza autoimpusă de la scrisul pe blog. Nimic, în afara faptului că nu mai simt nevoia să scriu în fiecare zi. Viaţa, aşa cum e, neavând prea multe surprize de la o zi la alta, riscă oricum să fie plictisitoare. Şi-atunci scrisul este şi el plictisitor, dacă tot ceea ce faci e să rescrii realitatea...
Prin urmare, sunt şi eu în situaţia Andrei. Nu ştiu încotro cu blogul, dacă mai merită să-l ţin ca până acum sau să îl transform în cu totul şi cu totul altceva - într-un jurnal de idei, o colecţie de fotografii sau o combinaţie între cele două. N-am idee. Continuu însă să strâng, conştiincioasă, instantanee, oameni, cărţi. Ce-am făcut şi până acum, doar că nu le mai dau drumul aşa de uşor din mine. De curând am găsit şi curajul de care vorbea Alina, cu totul şi cu totul din întâmplare. Urmează o altă pauză: de blog, de oameni, de oraş.