sfinxul retoric

De ce trebuie să auzim clar nişte lucruri, pentru a le putea crede? De ce avem nevoie să ascultăm vorbindu-se despre ele? Ajunge să vorbeşti, pentru ca ele să devină adevărate? Şi dacă le auzi, ce se întâmplă mai departe? Unde putem vorbi de adevăr şi de unde putem vorbi de minciună? Ce relevanţă au toate astea?
Unde e nevoie de noi pe bune? În noi înşine, în ceilalţi?
Cum e posibil să-ţi cancerizezi (sic!) existenţa, fiind mereu atent înaintea ta, la alunecarea lucrurilor în neant? Cum le poţi opri? Merită să le opreşti, din moment ce tot acolo ajungi? Faptul că opresc timpul, făcând un sacrificiu, pentru cine e important? Pentru timp? Pentru mine? Pentru prea puţini, în afară de cei care mă cunosc şi privesc spectacolul neclar, semipermanent, poveştile în care mă retrag, punând capul pe perna mea galbenă cu clowni.

Am descoperit o piesă faină, exact la polul opus faţă de tot ce-am scris mai sus. În ea nu există întrebări (nici retorice, nici altfel), nu există tristeţi, ci doar muzică.

Sfinx - Mierea