poveste despre curaj?

Lucrurile încep să se lege. Respir, privesc norii, aerisesc încăperile în care a început să miroasă a bătrâneţe, a stătut. Şi mi se întâmplă să zâmbesc, cu înzecită surprindere, când citesc daruri venite de la prieteni. Mă emoţionează, mă lasă fără replică. De pildă, ne.văzutele de azi, cu referire la semi_cercurile mele de acum două zile.

Mai jos, comentariu meu la postul respectiv:

M-a pus pe gânduri postul asta. Nu înţeleg despre ce curaj vorbeşti, pentru că în poveste mi se pare că e vorba doar despre frică :)). Mi-ai adus aminte de comentariul lui Carmen la un post de-al meu, norii. Era după împrejurarea aia nefericită din primăvară. Zicea ea: Doar in situatiile limita suntem adevarati. Vorba lui Plesu, necazul este o oglinda care iti reflecta interioritatea. Te-ai vazut asa cum esti: rezistenta la dureri de foarte multe feluri.
Aşa mi-am dat seama că "povestea despre curaj" de acum nu e, cel puţin în ochii mei, decât o delegare a responsabilităţii către un altul, către "mortul" de pe trecerea de pietoni, către lucrurile pe care nu le văd, dar îmi place să aud povestindu-se despre ele, pentru că îmi dau o stare. Nu ştiu cum o percepi tu, m-am grăbit să "dau cu comentariul" înainte să te întreb... Mi-ar plăcea să detaliezi :).
Curajul poate fi sinucigaş. Omori pe cineva, poate nu întotdeauna persoana potrivită, şi speri în renaşterea altcuiva :). Se poate întâmpla, se poate să nu se întâmple.
În postul de care vorbim se prea poate să fi scris "înaintea mea", într-o stare de relativă luciditate pe care-o anihilez, tot analizând-o. Momentan, până se face din nou zi, rămân în faţa trecerii de pietoni şi aştept a doua, a treia... a noua viaţă. Dar câte şanse să dai ne_norocirii să se întâmple? :)

... şi completarea:

Se prea poate să nu fi înţeles nuanţa de care vorbea Alina. Nu suntem întotdeauna cu inima acolo unde trebuie. Faptul că mai scoatem capul din nisip din când în când, dorindu-ne aer curat, nu înseamnă nimic, dacă nu tragem aerul în piept până începe să doară. Oare avem nevoie de "palme" atât de puternice, pentru a ne trezi din amorţire? Un simplu ajunge! nu mai e suficient? Se pare că nu, din moment ce există atâtea nuanţe ale refuzului... până la a crede că, de fapt, este vorba de acceptare.

Poveste despre curaj? Se poate. Sau, aşa cum a mai fost cazul până acum, doar un semicerc aşteptând să fie redesenat.