colecţionarul

A căzut de undeva de sus, din inima Teatrului. Întocmai ca şi Pietonul, înaintea lui, când a plonjat în faţa maşinii, dorindu-şi să vadă ce simte. Doi sinucigaşi, ca două feţe ale aceluiaşi juvete de cupă, într-un pachet de cărţi de joc roase şi tocite.

Cei doi ar fi avut de povestit ceva, dacă soarta le-ar fi permis să se întâlnească. Fără îndoială, colecţionarul ar fi adus în discuţie preocuparea lui principală, aceea de a găsi pe străzile oraşului fete cu ochi arginitii. I-ar fi spus Pietonului că sunt rare, de fapt nu rare, ci aproape de negăsit, iar când descoperi una, ochii ei devin albaştri. Fără excepţie, nu le-a putut colecţiona privirile, iar îndeletnicirea lui nu era mai mult decât o recunoaştere a neputinţei. Râvnea, fără a se putea sătura. La rândul lui, Pietonul ar fi povestit despre dorinţa lui cea mai mare: a-şi trăi viaţa pe drum, din mers, culegând din stânga şi din dreapta frumosul, tot ce-l făcea să se simtă tânăr şi mulţumit.

Colecţionarul ştia ce înseamnă regretele, Pietonul nu îşi amintea de existenţa acestui sentiment. Circulau pe sensuri opuse. Colecţionarul nu avea nimic, Pietonul avea prea multe. Primul locuia în sine însuşi, al doilea locuia în fiecare om pe care-l lua în stăpânire. Ai fi putut spune că Pietonul era colecţionar, iar Colecţionarul doar oprea, din când în când, la stopurile din vieţile altora, văzând că nu le poate avea, dar nu găsea puterea de a traversa pe partea cealaltă.

Pietonul a murit pe trecerea de pietoni, într-o seară de sfârşit de mai, prins în scenariul fetei care-i văzuse sfârşitul cu câteva secunde înainte de a se întâmpla. Colecţionarul a căzut din inima Teatrului patru luni mai târziu. Încă în pachetul de cărţi de joc, juvetele de cupă s-a rupt în două. O parte caută fete cu ochi arginitii, pe treceri de pietoni necirculate, iar cealaltă parte ia în stăpânire suflete moarte, pe care le învaţă să trăiască în ele însele. Într-un fel, cei doi s-au cunoscut fără a se întâlni, de fapt, niciodată.