dandillion

Te-ai gandit vreodată să îl asemeni cu o păpădie? Avea el ceva, un fel de susur care-ţi scăpa, chiar atunci când credeai că l-ai prins, un simţ al paradoxului, o fragilitate care nu-mi aducea aminte de nimic cunoscut. Era teribil şi teribilismul îi ajungea până la umeri, până dincolo de urechi, de ochi, de creştet. Îl cuprindea cu totul şi umblau pretutindeni împreună, unul în celălalt. Te-ai fi gândit că se aseamănă cu o vietate marină, când privea pe fereastră în acvariul prăfos, când mai scăpa câte o înjurătură, când se mai răstea la piticii lui, înzăuaţi cu pietre rotunde – care albe, care verzui, ca nişte urme de scoici preistorice în care se prinsese marea, ca într-un altfel de linişte. Nu era niciodată acolo unde speram şi îmi vorbea mereu despre moarte, cand îi priveam chipul îmbătrânind, îndărătul lentilelor sparte. Aşa se înfăţişa el lumii, ca o păpădie acvatică în două culori, plutind nepăsător printre noi, asumându-şi persona. Era fericit, pentru că nu era niciodată singur.