Explică-mi de ce te apasă chestia asta
De ce nu putem trăi neasistaţi?
Cineva mă striveşte cu un bocanc fosforescent
Dar ce curat va fi prin cotloanele noastre!
Mirosea a cauciuc ars în autobuz
Nu-mi păsa, îl citeam pe Robert Şerban
– şi îmi permiteam o părere –
Iar drept pedeapsă
Autobuzul se rupea în două
În următoarea secundă
Nu mai avem cămăşi de rupt
Şi nici culori de dăruit
Ne rămâne să părăsim noaptea
Să fugim de somn şi să refuzăm luxul
De a nu ne mai trezi niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu