instantaneele omului-pasăre (II)

Ai luat vreodată autobuzul furtunilor de toamnă? Am călătorit cu el şi aşa am reuşit într-o dimineaţă să-l revăd: îmbrăcat în alb şi negru, cu părul strâns în coadă, cu şapca trasă pe ochi, aşa cum mi-l aminteam. Zâmbea miop, cu aceeaşi autosuficienţă. Au trecut astfel câteva secunde. Am urcat, autobuzul a pornit. Eram şi nu eram acolo, respiram şi nu respiram aerul umed fără zâmbete, fără soare. Îl priveam în tăcere, el nu ştia. Timpul lăsase urme adânci: îi crescuse barba, nu îl mai răsfăţase nimeni în ultima vreme, se închisese într-o colivie absurdă. Înfloreau în noi inconştienţa şi nepăsarea. Totuşi, călătoria continua: se uita când la dreapta, în mulţime, când la stânga, prin geamul pictat de ploaie. Jongla cu perspectiva, se amuza pe seama unei amintiri şi dăruia eterului un zâmbet, pe care cineva îl aresta imediat. Nu erau tolerate zâmbetele hoinare, iar el era un călător anonim, într-un oraş anonim, negativul vieţilor noastre alb-negru, separate de un vis în prea multe culori.