telefonul

Nu trebuie să dea prea multe telefoane până se găseşte vreun amic cu care să se bucure de un pahar şi câteva idei (aparent noi) cu care jonglează leneş. Nu-i mai pasă „ce spune lumea”, dacă i-a păsat vreodată. Lumea e liberă să se descurce şi să-şi facă exact ce impresie doreşte... pare a spune expresia copleşită de sictir cu care te întâmpină, dacă-l superi. Şi el se enervează foarte repede. Deşi nu stă să-şi explice realitatea („e neintersant!”), simte cum viaţa s-a oprit cam cu vreo 12 ani în urmă. Nu ştie de ce şi nu pare să caute motive. Poate caută o anestezie pentru eşec, poate pur şi simplu se plictiseşte şi iese în oras ca să uite de asta.
Schimbările nu întârzie să se vadă. E un spectacol la care puţini din juru-i sunt atenţi, pentru că ştie cum să se prezinte, astfel încât să pară cât mai anonim. Ăsta-i începutul poveştii şi totodată sfârşitul ei, pentru că atenţia oamenilor din jur nu e pe cât de darnică şi-ar dori să fie. Fireşte, nu e pregătit să recunoască chestia asta.