"100 de metri garduri"

Sunt zile in care nu se intampla nimic. Zile in care ma astept, impotriva obiceiului meu (melancolic), ca acest nimic sa se transforme in ceva. Cand eram mica, aveam o cu totul alta constiinta a timpului. Nu stiu daca se intampla din cauza ca eram copil, ca aveam alte asteptari. Straniu, dar odata cu varsta asteptarile astea nu s-au micsorat. Dimpotriva. Imperfectiunilor din jur le raspund cu o privire incruntata. Mi se raspunde la fel, de cele mai multe ori. Nimeni nu prea vrea sa miste in front, suntem prea batrani ca s-o facem.
Oare?

Nimicul asta, care nu se intampla decat la ceasuri propice, va ajunge probabil subiect de roman. Cum isi petrec adultii nimicul? Cu ce-l dichisesc? La ce tine loc, daca tine, ce functie are, ce ochi i-a dat Dumnezeu etc. etc. etc.

Intre timp, tot nimic. In loc sa plang, imi vine sa rad. Pentru ca ne luam prea in serios, pentru ca ma indeletnicesc cu asa ceva, in loc sa deschid larg fereastra si sa intampin primavara.

Care primavara?

Ieri, la cimitir, cativa oameni m-au intrebat daca am un chibrit.
Sa nu fi vazut lumanarile aprinse la capataiul celor plecati?
Sau nu se face sa aprinzi asa lumanarea?
Nu m-am gandit. Deocamdata contemplu nimicul.
Si azi va fi o zi frumoasa, si azi vom dormi, batjocorind timpul.

Tocmai bine, ca sa incepem o noua saptamana nervosi, vlaguiti, injurand. Unii dintre noi, cel putin.