O zi perfectă

Ce mare inginerie poate fi să scrii despre o zi perfectă? Reţeta e simplă: se ia una bucată zi de marţi, neapărat cu trei ceasuri rele. În ordine cronologică: mersul cu „troleul“ la redacţie (un frumos autobuz mov/verde/galben, în funcţie de noroc, în care se înghesuie lumea până la refuz!); momentul în care „insomniacul de serviciu“ descoperă dezolat că – iar! – a dat cafeaua în foc; pana de curent care îţi închide computerul pe care îţi lucrai paginile... Acestea sunt micile victorii ale unui univers obosit. La ele se adaugă zâmbetele de vitrină ale celor din jur, fiecare dornic să se bucure de ceva: uite, mi-a ieşit un vers, spune George; cronica la cartea asta e scrisă pe fugă, dar are un clenci... îl vezi? întreabă Alina S.; hai, Irinelule, cu reportajul, nu-l mai piguli atât! mă îndeamnă Carmen; Anca mă priveşte înţelegătoare, dovedită de manuscrisele colaboratorilor (de cele mai multe ori indescifrabile) care se adună pe biroul ei micuţ, plin de notiţe şi mementouri. Vali vine din urmă şi pune un pic de „ordine şi disciplină“ în acest „haos“. Arunc o privire în oglindă – toate sunt acolo unde trebuie să fie, mai avem... câte zile, Vio? Ah, nu am întârziat, avem timp. Mugur, colegul şi concitadinul detaşat la... Constanţa, îşi cheltuie nopţile visând cărţi. Mădălin îi urmează, de când principalul său job e cel de tătic. Cu toţii creştem.
Şi îi privesc pe toţi în fotografiile de arhivă: Carmen, cu aerul ei hippie, „copila“ Simona, Alina, pe când nici nu se gândea că va deveni profesoară... Patru ani au trecut? Dar patruzeci? De la „înălţimea“ primului an tomitan, privesc spre cei patruzeci care au trecut, spre tinereţea colegilor mei, atât de diferită de a mea.
N-avem timp de filosofii acum, îmi şopteşte amuzată căţeluşa Mara, mascota redacţiei. E o căţeluşă roşcată, dar cuminte, şi nu a văzut fotbal decât în curtea liceului nostru (Mihai Eminescu). E drept că noaptea latră La Steaua! Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia, care vor să le ştie pe toate!
Ziua perfectă? Privesc norii şi boţul de lună prin fereastra camerei mele şi-mi spun: fie, perfecţiunea există, chiar şi pentru o secundă! Am putea spune că perfecţiunea există atâta vreme cât o visăm, cât cineva îşi aminteşte de ea. Precum se întâmplă uneori şi cu oamenii, ea există graţie funcţiei (re)amintirii. Demiurgul cel bun are grijă ca fiecare zi perfectă să fie exact cum v-o imaginaţi. Aşadar, exerciţiul nu poate fi greu. Luaţi o secundă, altoiţi-o pe o fărâmă de vis(are) şi veţi obţine ziua perfectă. De aici, din nacela mea constănţeană, în care am adăpostit deopotrivă o fărâmă de istorie, un pic de realitate, dar şi multe vise repovestite, vă pot oferi certitudinea că nici o călătorie nu e mai frumoasă decât aceea pe care o faceţi singuri – mai mici sau mai mari amatori de certitudini poetice şi cuvinte sculptate în betonul încins al metropolei.