Scandal?

Scandal?
Am făcut un ibric proaspăt de cafea, în care încerc să-mi ghicesc viitorul. Lust for life, lust for light. Plouă a nesfârşire peste oraşul amorţit în praf, oraşul ăsta blestemat cu atâta dragoste.
Scandal?
Nu ştiu ce se mai poate adăuga peste tristeţea mea. Poate o lacrimă, poate o nouă definiţie pentru ratare. Şi, echivalent, lipsa unei ieşiri, a unei soluţii. Închisorile diurne îşi cern armarul peste ochii mei obosiţi, orbiţi de griuri, fermecaţi de promisiunea nisipului auriu. Nu mai sunt om, am ajuns o fiară. Hăituită, perplexă în faţa tuturor pornirilor destructive. Mă înghit pe mine, nu ajung să-i devor pe ceilalţi. Am devenit un... autocanibal, dacă e posibil să existe aşa ceva - şi există, din moment ce sunt dovada vie.
Nu!
Tăcere. Plouă încontinuu. Incontinenţa cerurilor se potriveşte teribil cu lipsa mea de măsură. Nu mai sunt om, am ajuns o virtualitate pasageră - prin viaţa mea, prin viaţa celorlalţi. O pricină de valuri dezmorţite în cuvinte şi nestăvilită hlizeală. Nu cred că îmi place asta şi nici nu caut să-mi displacă. De fapt, nu-mi place şi nu-mi displace nimic. Am uitat totul şi sunt puţine şanse să-mi aduc aminte ceva. Şi nici nu cred că trebuie. Nu astăzi, când litania cerurilor povesteşte atât de frumos despre dorurile mele, doruri care nu vor deveni niciodată şi ale tale. Aşa stau lucrurile.
Tăcere.
Şi atât.