time

ce mai dimineata cu nori grei, zvonuri cantatoare la fereastra si un fulger-doua in zare!

nu uit sa-mi iau umbrela cand plec de acasa si deschid larg usile sufletului, ca si cum as intampina un nou inceput de saptamana. ajung in statie. de unde pana acum ne feream de soare sub copacul cel batran, acum ii cautam umbra ca sa nu ne ude ploaia. eu si alti cativa.
soseste repede un autobuz mov. e 43. ezit sa ma urc, ma gandesc ca ah, fir-ar sa fie, o sa am mult de mers pe jos. se deschid usile si... mirare! in mijlocul autobuzului, acolo unde stiam ca de obicei calatoreste (in picioare), dau peste el. in negru, asa cum imi aminteam, cu sapca si cu pantofi albi. zambeste miop catre lumea din jur, cu aceeasi suficienta dintotdeauna. sunt curioasa, nu ma pot abtine, asa ca urc si eu. nu ma indrept catre el, cum as fi facut altadata, ci direct in partea din spate a autobuzului, acolo unde calatoresc eu, pe scaunul de langa motor, cu fata la sensul de mers. cel mai bun punct de observatie din toata masina!
statie dupa statie, sunt obligata sa privesc cuplul de turisti din fata mea, pana in 25 de ani, care a gasit de cuviinta sa se giugiuleasca foarte sonor tocmai acum, obturand privelistea. cinema la mine-acasa, de-a dreptul, intr-un autobuz denumit din intamplare 43, in loc de 42. fara gabriel, fara zambete, fara soare, in doua culori, in doua singuratati asemanatoare.
rezist cu greu, dar nu plang. nu am voie sa plang. cu toata miopia mea sufleteasca, descopar ca maya este maya. totul este o iluzie, de la cei mai inalti munti, pe care ii vad din cand in cand in zare, si pana la zambetele de circumstanta cu care ne inconjuram. sunt acolo si totusi nu sunt, respir si totusi nu respir acelasi aer imbacsit si umed ca si cei doi din fata mea, ca si silueta inalta si subtire aflata la trei metri distanta. nu am nevoie de ochelari pentru a observa ca i-a crescut barba, ca nu l-a mai pieptanat nimeni, de cand am murit eu, ca foloseste acelasi elastic pe care tot eu i l-am cumparat, in mai, intr-un elan matern, ca nu oboseste sa clefaie guma de mestecat cu o pofta nedisimulata, complet absent, ca si cum nici n-as fi acolo. si, la o a doua privire, nici nu sunt. sunt undeva deasupra tuturor, intocmai ca si gabriel, zambindu-mi mie insami cu cea mai mare ingaduinta, incantata de faptul ca pot sa ma controlez. caci, daca as vorbi, calatoria incognito s-ar sfarsi. imi zic: daca tot a fost o imagine, de ce n-ar fi o imagine si acum? inca nu pot sa ii vorbesc ca si cum nu as fi calatorit nicaieri. calatoream in fiecare seara, urmand un orar bine stabilit. cum as fi putut ma opresc tocmai acum?
dragonul rosu de pe tricoul negru prinde viata pe umarul lui, dupa cum ii dicteaza posesorul, in miscarea lui periscopica: cateva zeci de grade catre dreapta, inspre multimea transpirata si prost dispusa, cateva zeci de grade catre stanga, inspre geamul aburit si pictat de picaturile de ploaie. si ce se mai mira de ce descopera dincolo de fereastra! zaboveste mult intr-acolo, studiind detaliile strazii. doar atunci seamana cu gabriel. pentru ca isi permite un zambet. in rest, e doar unul dintre calatorii anonimi din autobuz, un anonim ca si mine. daca ne-ai privi, in aceeasi postura dintotdeauna – el, cu spatele, eu, studiind fiecare amanunt cu o curiozitate aproape nefireasca –, ai spune ca nici macar nu ne cunoastem. cum te poti cunoaste cu unul dintre cele mai frumoase filme din viata ta, totodata cel mai neiertator, cel mai arid si mai putin simpatic, film care, pana la urma, tine loc de viata?

as calatori cu autobuzul asta pana la capatul lumii, fara a simti nevoia vreo secunda sa imi aduc in discutie existenta. ca si pana acum, m-as pune pe locul doi si as iubi alegerea asta, asa cum am invatat sa iubesc fiecare palma pe care mi-am dat-o, din proprie initiativa, dar prea tarziu, pana in ziua de astazi. as persista in aceeasi greseala, as face fotografia acestei neputinte de o mie de ori si inca o data, pentru ca ma invata prea putine despre mine insami.

dar a venit timpul sa cobor. in piata din tara aspra a minunilor, cu aceeasi fata, cu acelasi zambet. nici azi nu a fost razboi, poate ca ma asteapta celalalt, poate nu.

ce bucurie! celalalt este acolo, tocmai am vorbit, are aceeasi privire curioasa. e curiozitatea pe care nu si-o permit decat cei care locuiesc in lumea lor si sunt multumiti cu alegerea asta, pentru ca altceva nu au invatat acasa. si eu traiesc in lumea mea si asta ma doare, pentru ca am obosit sa n-o impartasesc cu nimeni. ca si cum nu ar fi vorba despre dar, ca si cum ar fi vorba, ca intotdeauna, despre aceeasi oboseala, aceeasi ratare. oare?