instantaneele omului-pasăre (III)

Era un bărbat înalt, slab şi ascuţit. Se născuse primăvara, cu aproape 30 de ani în urmă. După ce două anotimpuri lipsise, se vedea cât de mult se schimbase. Renunţase la alb, alegând negru. Renunţase la dubii, alegând certitudinile. Aparent, renunţase la tot ce-l deosebea de ceilalţi. Poezia din el, prin urmare, se cam sfârşise. Începuse maturitatea, o stare în care excepţia era într-adevăr rară. Ceva, însă, rămăsese neschimbat la el: felul în care privea. Alegea un punct undeva aproape, în faţa lui, la nici doi metri distanţă. Privea aşa cum priveşte un puşcăriaş în carceră – nu vede mai departe de pereţii ei, nu se uită niciodată fix, ci pe deasupra lucrurilor. Un rânjet din cale-afară de mulţumit îi înflorea atunci pe faţă. Fericit în monada lui, se poate să i se fi părut o nebunie să iasă din ea, să se aventureze în exterior. O simţea în el şi cu el oriunde s-ar fi dus. Era un soi de aer mai special, perfect pentru omul care există numai datorită personajului care şi-l imaginează.