Am cunoscut foarte putini oameni care stiu sa se bucure de ceea ce au. Ca si cand, in loc sa fie o calitate, a te bucura este un defect. Nu motivul bucuriei ne intereseaza si capacitatea de a-l sesiza in apropierea noastra, ci simpla aplecare catre bucurie. Pofta de viata. Motivarea in sine. De ce traim? Pentru ce? Pana cand? Care e calitatea vietii noastre? Ce rol are bucuria, in ecuatia asta?
Am cunoscut multi intristati. Ca niste corabii esuate, stau pe malul propriilor vieti si contempla golul. Se mai inveselesc la trecerea cate unui neobisnuit, dar nu prea poti sa-i scoti din ale lor. Tristetea lor tine de ceva metafizic, de o nepotrivire chimica dintre ei si lumea inconjuratoare. E ca si cum ai incerca sa faci sa mearga cu benzina un motor diesel... Automat, se va ineca. Si va zice NU, indiferent de ce-i vei spune tu. E un razboi al nervilor la mijloc. Daca te simti in postura de imbucurator al celorlalti, de saltimbanc fara arginti, trebuie sa iei in calcul si eventualitatea de a intalni multe "motoare diesel" pe care sa vrei sa le alimentezi cu benzina... Si sa nu te mire, cand vei intoarce cheia si nu vei vedea nici un rezultat.
Ma dor intristatii. Mai ales unii din ei. Nu ma pot stapani, in dorinta de a le veni in intampinare. Si uite-asa, sufletul meu e mereu la indemana altora. Nu ma plang, este si acesta un fel de-a trai.
Mereu, in fata mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu